— Cum ar fi sinceritatea, adevărul și caracterul unei persoane?
— O, Doamne, Nina, face ea. Zici că te crezi mai bună decât noi toți.
— Mai bună decât cine? întreb eu, chiar vrând să știu.
— Decât soțul tău. Și decât toți prietenii tăi. Sau cel puțin am crezut că îți suntem prieteni.
— Mda, zic eu, așa am crezut și eu.
VP - 222
Capitolul 27
Lyla
La câteva minute după ce ajungem acasă de la prietena tatei, Bonnie (de existența căreia nu am știut până astăzi), apare și doamna Browning. Tata s-a dus în dormitor, așa că am deschis eu ușa, cumva ușurată de faptul că într-adevăr are prieteni.
— Bună, Lyla, spune ea, arătând epuizată.
Aproape că nu e machiată deloc, e îmbrăcată în trening și părul îi e strâns într-o coadă de cal răvășită.
— Bună ziua, doamna Browning, răspund. Doriți să intrați?
— Da, te rog. Aș vrea să discut ceva cu tine și cu tatăl tău, o aud spunând, tocmai când tata apare pe hol în spatele meu.
Mă pregătesc pentru un schimb de replici intens, însă efectul calmant al lui Bonnie pare să nu se fi disipat încă, fiindcă o salută și o poftește înăuntru.
Suntem cu toții în sufragerie. Ei doi pe canapea, eu pe scaunul tatei.
Doamna Browning vorbește cea dintâi, cu ochii ațintiți asupra propriilor mâini.
— Îmi pare atât de rău pentru tot ce se întâmplă. Ridică privirea la tata, apoi și-o întoarce spre mine.
— E în regulă, spun eu, sigură că tata avea să mă corecteze și să spună că
nu e în regulă.
Dar nu o face, ci se mulțumește să spună:
— Mulțumim, Nina.
— Da, mulțumim, zic și eu.
Doamna Browning trage atunci adânc aer în piept și spune:
— Pot să te întreb ceva, Lyla?
Eu am încuviințat din cap, continuând să o privesc.
— Tu cine crezi că ți-a făcut poza? Finch? Sau Polly?
Șovăi, nu fiindcă aș fi avut vreo îndoială, ci pentru că știam că ea sau tata aveau să mă pună să justific și chiar era dificil de explicat prin cuvinte.
— Haide, Lyla, spune-i ce crezi tu, mă încurajează tata.
— Cred că Polly a făcut-o, izbucnesc eu. Și cred că tot ea ne-a scris pe verandă… Și mai cred că a făcut-o din gelozie… pentru că știa că îl pierde pe Finch. Iar acum l-a pierdut. Pentru totdeauna.
Obrajii îmi ard în timp ce spun ultima parte, amintindu-mi ce făcusem eu VP - 223
și Finch în subsolul lui și știind că Polly avea toate motivele să fie geloasă.
Nu îndrăznesc să mă uit la tata, de teamă să nu-și dea seama de ultima parte.
— Dar nu erau încă împreună în noaptea petrecerii? întreabă doamna Browning, arătând îngrijorată și confuză deopotrivă. Când a fost făcută
poza?
— Tehnic vorbind, așa cred, răspund eu, ridicând din umeri și recunoscând în sinea mea că versiunea lui Finch nu prea se potrivea aici.
Dar apoi îmi amintesc cum m-a privit când eram în bucătăria lui Beau. Și totul are din nou logică.
Tata și doamna Browning mă așteaptă să continui, dar, cum nu o fac, se uită unul la celălalt. E ca și cum au o discuție din priviri. Nu cum am avut eu și Finch – mai degrabă în genul suntem-în-rahatul-asta-împreună. Profit de ocazie să mă ridic și să mă strecor afară din cameră, simțindu-mă ușurată
când niciunul dintre ei nu încearcă să mă oprească.
Câteva secunde mai târziu, sunt din nou singură. Închid ușa de la camera mea, îmi găsesc telefonul și mă urc în vârful patului. Nu vreau decât să
vorbesc cu Finch. Sunt sigură că are să-mi dea o veste bună și că nu mai sunt decât câteva ore până când numele îi va fi reabilitat. Încă un pas spre a fi împreună – dacă nu eram deja.
