Finch încuviințează din cap și spune:
— Așa e, mama.
— Și ce s-a schimbat? întreb eu, disperată să îl cred.
— M-am gândit mult… Și… și, mama, tot timpul am încercat să fac doar ce e mai bine, se bâlbâie el. Am vrut biletele alea ca să îi pot arăta Lylei ce simt pentru ea. Și tata știa asta. De-asta m-a lăsat să mă duc.
Cu coada ochiului, îl văd pe Kirk dând din cap la argumentul solid expus de fiul lui. Îi văd pe amândoi uitându-se la mine, așteptându-mi răspunsul.
— Ei bine, încep eu, știai că tatăl tău a încercat să-l mituiască pe domnul Volpe?
— Nina! intervine Kirk. Ajunge!
— Ba nu, Kirk, trebuie să știe asta, zic eu, întorcându-mi privirea la Finch.
Știai că tatăl tău i-a dat domnului Volpe cincisprezece mii de dolari ca să nu mai fie nicio adunare a Consiliului?
Finch ezită, suficient cât să se dea de gol. Deja știe. A fost și el părtaș la asta.
— Nu mai contează, spun eu, uimită că puteam fi și mai dezgustată decât eram deja. Deși, dacă tot am deschis subiectul, Kirk… Tom ți-a dat banii înapoi.
— Tipul ăla e un ratat, spune Kirk printre dinți.
— Ba nu, Kirk. Tom Volpe este departe de a fi un ratat. E un om bun. Și un tată grozav care a crescut o tânără superbă care, din nu știu ce motiv, chiar îl place pe fiul nostru!
— „Din nu știu ce motiv”? repetă Kirk. Uau, Nina! Foarte frumos din partea ta.
Trag adânc aer în piept și îl întreb pe Kirk:
— Putem vorbi în privat o secundă?
Mă urmează în dormitor, surprinzându-mă cu primul lucru pe care îl scoate pe gură:
— Uite, Nina. Chiar îmi pare rău…
— Pentru ce-ți pare rău, Kirk? Pentru mită? Pentru că ai mințit în privința concertului? Pentru că m-ai înșelat?
— Te-am înșelat? reacționează Kirk cu cea mai șocată și indignată
expresie pe care am văzut-o vreodată la el. De ce ai spune asta? Ce te-a apucat în ultima vreme? Parcă nu mai ești tu.
VP - 219
— Știu. Nu mai sunt eu de mulți ani. De când te-am lăsat să mă transformi într-o soție trofeu din Belle Meade.
— Soție trofeu? pufnește el. Suntem împreună din colegiu. Despre ce vorbești?
— Știi despre ce vorbesc, Kirk. Sunt un accesoriu. Așa mă vezi. Toată viața noastră este atât de… falsă. M-am săturat de ea.
— De ce, mai exact? strigă la mine. De casele noastre frumoase? De excursii? De stilul de viață?
— Da. De toate. Dar cel mai mult m-am săturat de tine, Kirk. De prioritățile tale care sunt invers decât ar trebui. De minciunile tale. De egoul tău și de prostiile tale. De exemplul pe care i l-ai dat fiului nostru…
— Fiului nostru? Un copil bun care a intrat la Princeton? Exemplul ăsta?
— O, Doamne. Ajunge cu placa de copil bun. Te rog, Kirk. Copiii buni nu complotează împotriva mamelor lor. Copiii buni nu își mint directorii în față.
— A făcut-o ca s-o acopere pe Polly. A fost un gest… cavaleresc.
— Eu nu cred asta, Kirk, îndoielile mele materializându-se deodată. Nu spun că Finch a făcut fotografia. Dar povestea e mai complicată decât ne spune el. Sau cel puțin decât îmi spune mie. Și… pur și simplu nu vreau să
mai am de-a face cu nimic din toate astea… Vreau să divorțez.
Kirk se holbează la mine, cu gura căscată, și atunci îmi dau seama că ar fi ceva care mi-ar înmuia inima, măcar puțin. Ar putea să-mi spună că am dreptate – sau măcar că îi pare rău. Sincer, de data asta.
În schimb, privește drept prin mine și spune:
— Cred că faci o mare greșeală. Dar dacă asta îți dorești cu adevărat…
atunci nu o să încerc să te opresc.
Scutur din cap și simt cu lacrimile încep să-mi șiroiască pe față.
— Știi ceva, Kirk? Teddy… la nouăsprezece ani, a protestat mai mult când m-am despărțit de el decât tu acum.
Kirk își dă ochii peste cap și face:
— Ei bine, sunt sigur că îl poți avea înapoi dacă vrei.
