— Mda, bine, înțeleg asta, spune Lyla. Și apreciez că e un tată bun și tot restul… Dar… E mereu atât de supărat pe toată lumea… Crede că lumea întreagă e împotriva noastră sau ceva de genul. Și nu e. Chiar nu e…
Adevărul afirmației ei mă lovește din plin și le simt pe amândouă
uitându-se la mine, în timp ce încerc să-mi recapăt respirația.
— Tom? întreabă Bonnie încetișor.
— Da? răspund eu, cu capul vâjâindu-mi.
— Are Lyla dreptate aici?
Eu dau încet din cap.
— Da, are.
Susținându-mi privirea, Lyla îmi spune:
— Și da, tată, știu că unii oameni din Belle Meade sunt nașpa. Unii sunt niște snobi care ne privesc de sus. Dar majoritatea nu sunt așa. Unii sunt ca noi, doar că au mai mulți bani… și dacă banii, și aparențele, și lucrurile de genul ăsta nu contează, asta înseamnă că n-ar trebui să conteze în niciun sens, spune ea, părând atât de sinceră și de curajoasă.
VP - 215
Încuviințez încă o dată din cap, simțind adevărul spuselor ei la un nivel mai profund decât aș fi crezut că era posibil.
— Vreau doar să ai încredere în mine uneori, continuă ea. Să mă lași să-mi fac propriile păreri despre oameni… care poate că nu vor coincide cu ale tale. Fie că e vorba despre Grace… sau Finch… sau oricine altcineva. Și da, o să fac greșeli, dar a venit momentul să ai încredere în minte. Dacă o dau în bară, o dau în bară. Dar îmi doresc – și am nevoie – să crezi în mine.
— În regulă, am zis eu, încuviințând din cap și alungând niște lacrimi neașteptate. O să încerc.
— Și tu, Lyla? intervine Bonnie. O să încerci și tu? Să nu mai fi așa dură cu el? Să înțelegi ce greu trebuie să îi fie să te crească de unul singur?
— Da, spune Lyla, uitându-se întâi la Bonnie, apoi la mine. O să încerc și eu, tata. Îți promit.
Răspunsul ei mă aduce în pragul plânsului, deși reușesc să mă abțin după
ce iau prima gură de ceai.
— Ei bine, spune Bonnie, ăsta e un început cu adevărat bun.
— Da, sunt eu de acord.
— Da, zice și Lyla.
— Acum, face Bonnie deodată, ce-ați zice să facem un mic tur al celei mai frumoase case din copac?
VP - 216
Capitolul 26
Nina
După plecarea în trombă a lui Tom, Walter îi dă liber lui Finch pentru restul zilei, amintindu-i să fie a doua zi la școală pentru audierea de dimineață. Nu vorbesc cu el până nu ieșim afară, iar atunci îi spun să se ducă
direct acasă. Și că ne întâlnim acolo.
Finch încuviințează din cap și pleacă spre parcarea elevilor, în vreme ce eu mă duc drept la mașină. Urc, îmi pun centura și trag câteva guri de aer.
Înainte să pornesc motorul, mă conving să îl sun pe Kirk, știind că nu pot să
conduc și să vorbesc la telefon în același timp. Nu cu el. Nu despre asta.
— Hei, face el cu o veselie forțată. Unde ai fost?
— Credeam că ți-a spus Finch. Am fost la Bristol.
— Da, mi-a spus… care-i treaba?
— Care-i treaba? repet eu.
— Da, adică de ce te-ai dus acasă? întreabă el.
Între timp, zăresc Mercedesul lui Finch în oglinda retrovizoare. Trece pe lângă mine, iese pe poarta principală și face dreapta spre casă.
— Ca să-mi văd părinții. Și pe Julie, răspund.
— Bine. Și de ce nu m-ai sunat?
— Am fost foarte ocupată… Trebuia să evadez… Kirk, trebuie să vorbim.
— În regulă, spune el. Ce-ai zice să luăm cina diseară? Doar noi doi?
