VP - 213
— Vezi casa aia magnifică din copac? o întreabă Bonnie pe Lyla.
Ea încuviințează din cap, captivată.
— Știi cine a construit-o? întreabă Bonnie, în timp ce își pune două cuburi de zahăr în ceașcă.
Amestecă apoi cu o linguriță, creând sunetul acela hipnotic, mici lovituri de metal pe porțelan.
— Tata? ghicește Lyla.
Bonnie zâmbește, încuviințează din cap și scutură ușor lingurița pe marginea ceștii înainte să o pună înapoi pe tavă.
— Da, tatăl tău… Poate sunt subiectivă, dar trebuie să o spun: cred că e cea mai bună casă din copac din tot statul Tennessee. Poate din toată lumea.
Lyla îi zâmbește, iar mie mi se înmoaie inima.
— Deci, spune-mi, începe Bonnie, încruntând din sprâncene și luându-și alura de psihiatru, de ce nu ești la școală?
Lyla își pune ceașca jos.
— Întreabă-l pe tata. Din cauza lui am plecat în mijlocul testului la științe, spune, uitându-se apoi la mine.
— Are legătură cu poza? Cea de la petrecere? întreabă Bonnie, fără să-și ia privirea de la Lyla.
Îi dau puncte bonus pentru abordarea directă.
Lyla încuviințează din cap, apoi insistă, iute și ferm, că fosta prietenă a lui Finch a făcut poza și că el este nevinovat. Complet nevinovat. Fără să mă leg de afirmațiile ei, adaug niște elemente-cheie: faptul că Lyla s-a dus acasă la Finch cu o zi în urmă și că veranda ne-a fost vandalizată. Lyla spune că tot Polly a făcut și asta, după care încheie cu o remarcă la adresa episodului de dimineață, numindu-l „umilitor” și acuzându-mă că mereu înrăutățesc lucrurile.
— Deci Finch e nevinovat și eu sunt personajul negativ, nu? izbucnesc eu, efectul liniștitor al lui Bonnie începând să se piardă.
— Tată, eram în mijlocul unui test!
— Ai spus că nu era important.
— Și ce contează?
Bonnie încuviințează din cap plină de compasiune, apoi i se adresează.
— În regulă, Lyla, și cum ți-ai fi dorit să fi gestionat tatăl tău situația astăzi?
Lyla oftează, apoi dă un răspuns lung și alambicat, cuprinzând totul de la vopseaua portocalie de pe hainele mele până la cum am țipat pe holurile școlii.
— Adică ar fi putut să îl sune pe director și să nu facă ditamai scena! Și murdar de vopsea!
VP - 214
Bonnie se uită la mine.
— Înțelegi cum se simte?
— Da. Cred, zic eu. Și are dreptate că mi-am pierdut cumpătul… dar trebuia să fac ceva. Și uneori mi se pare că Lyla este mai preocupată de detalii… de aparențe… decât de imaginea de ansamblu… De exemplu, chiar nu cred că îi pasă cuiva dacă am eu vopsea pe haine.
Bonnie îmi zâmbește ușor, apoi își întoarce privirea la Lyla.
— Înțelegi ce încearcă să spună?
Lyla ridică din umeri, după care răspunde la fel ca mine:
— Cred.
Bonnie își drege glasul și continuă:
— Și nu crezi că încearcă să facă ce e mai bine pentru tine?
— Da, dar asta nu mă prea ajută, spune Lyla. Nu mă ajută deloc. Habar nu are cum e să fii în pielea mea… și dă buzna așa în școala mea. În lumea mea.
— Nu pentru multă vreme, șuier eu printre dinți.
Lyla pufnește zgomotos, după care arătă spre mine și îi zice lui Bonnie:
— Vedeți? Vrea să plec de la școală din cauza asta! Spuneți-i că e ridicol.
Și atât de nedrept! Nu e vina școlii.
— În regulă. Dar înțelegi motivul pentru care tatăl tău are o oarecare animozitate față de Windsor? La urma urmelor, cineva din școala aceea ți-a făcut poza și nimeni nu a fost încă pedepsit. Și au trecut atâtea zile, spune Bonnie, articulând motivele pentru furia și frustrarea mea într-o manieră
atât de frumoasă și de succintă, încât îmi vine să bat palma cu ea ori să o îmbrățișez.
