Mi-am amintit una dintre remarcile recente ale tatei – care mă întrebase de ce eu și prietenii mei nu sărim peste toate acele gale și nu donăm toți banii direct. Mama adăugase că poate am reuși să realizăm „ceva mai însemnat în blugi decât la costum”. Eu devenisem defensivă, amintindu-le că
făceam și muncă voluntară, ca de exemplu orele pe care le petreceam lună
de lună răspunzând la linia telefonică de asistență pentru sinucigași din Nashville. Firește, nu le spusesem părinților mei că uneori Kirk minimaliza o astfel de muncă voluntară, insistând că era mai bine „să semnez direct cecul”. În mintea lui, donarea unei sume de bani scutea întotdeauna timp; faptul că era însoțită de mai mult tam-tam nu era relevant.
Kirk era un om bun, mi-am spus acum, în timp ce-l urmăream sorbind din burbonul pe care și-l turnase într-un pahar roșu din plastic. Eram prea dură
cu el. Cu amândoi.
— Arăți fabulos, mi-a spus el deodată, privindu-mă din cap până în picioare și continuând să mă flateze. Rochia este incredibilă!
— Mulțumesc, scumpule, am răspuns eu pe o voce joasă.
— Abia aștept s-o dau jos de pe tine, a șoptit el, așa încât șoferul să nu-l audă.
Mi-a aruncat o privire seducătoare, după care a mai luat o înghițitură.
Eu am zâmbit, gândindu-mă că trecuse ceva vreme, și mi-am înfrânat impulsul de a-i spune să o ia mai încet cu băutura. Kirk nu avea o problemă
cu alcoolul, însă rareori trecea o seară fără să se amețească măcar puțin de la un vin roșu. Poate că asta era, m-am gândit eu. Amândoi trebuia să ne mai eliberăm puțin agenda. Să fim mai puțin distrași și mai mult prezenți. Poate că asta avea să se întâmple odată cu plecarea lui Finch la facultate, în toamnă.
— Și? Cui i-ai spus despre Princeton? m-a întrebat el, evident gândindu-VP - 5
se tot la Finch și la scrisoarea de acceptare pe care doar ce o primise cu o zi în urmă.
— În afară de alor mei, doar lui Julie și lui Melanie, am răspuns eu. Tu?
— Doar băieților, a zis el, înșirând numele celor patru prieteni cu care juca de obicei golf. Nu voiam să mă laud, dar nu m-am putut abține.
Pe fața lui se citea același lucru pe care îl simțeam și eu – un amestec de mândrie și neîncredere. Finch era un student bun și intrase la universitățile Vanderbilt și Virginia la începutul iernii. Însă Princeton era o ambiție îndrăzneață, iar faptul că fusese acceptat reprezenta apogeul și validarea atâtor decizii pe care le luasem ca părinți, începând cu înscrierea lui Finch la Windsor Academy, cea mai strictă și prestigioasă școală privată din Nashville, pe când avea doar cinci ani. De atunci, întotdeauna pusesem educația fiului nostru pe primul loc, angajându-i meditatori atunci când fusese nevoie, punându-l în contact cu artele și plimbându-l prin practic fiecare colț al lumii. În ultimele trei veri, îl trimisesem într-un program social în Ecuador, într-o tabără de reciclat în Franța și la un curs de biologie marină în Insulele Galapagos. Îmi dădeam seama, firește, că aveam alte posibilități materiale față de ceilalți care depuseseră cereri, iar acest lucru (și în special cecul pe care îl scrisesem pentru fondul de la Princeton) m-a făcut să mă simt puțin vinovată. Însă mi-am spus că numai banii nu ar fi avut cum să-i ofere unui puști acceptarea într-o facultate de elită. Finch muncise din greu și eram foarte mândră de el.
Concentrează-te pe asta, mi-am spus în sinea mea. Concentrează-te asupra părților bune.
Kirk era din nou cu ochii în telefon, așa că mi l-am scos și eu pe al meu, verificându-mi contul de Instagram. Prietena lui Finch, Polly, doar ce postase o fotografie cu ei doi, cu următoarea descriere: Suntem amândoi Tigri! Clemson și Princeton, păzea că venim! I-am arătat fotografia lui Kirk, care a citit cu voce tare câteva dintre comentariile de bune urări ale copiilor prietenilor pe care aveam să îi întâlnim în acea seară.
— Biata Polly, a zis Kirk. N-or să reziste niciun semestru!
Nu eram sigură dacă se referea la distanța dintre South Carolina și New Jersey sau doar la realitatea efemeră a iubirilor timpurii, însă am murmurat aprobator, încercând să-mi scot din minte ambalajul prezervativului pe care îl găsisem recent sub patul lui Finch. Descoperirea nu fusese nici pe departe o surpriză, însă tot mă întrista gândul că, iată, crescuse și se schimbase atât de mult. Înainte vorbea întruna, copil precoce și singur la părinți, și mă
desfăta cu toate detaliile privitoare la felul în care își petrecuse ziua. Știam totul despre el, împărtășeam totul. Dar, odată cu pubertatea, a apărut și o oarecare rezervă, care nu s-a mai îndepărtat, iar în ultimele luni vorbiserăm VP - 6
foarte puțin, în ciuda strădaniilor mele de a-i sparge barierele. Kirk susținea întruna că era ceva normal, parte a pregătirilor pe care le face orice băiat când părăsește cuibul părintesc. Îți faci prea multe griji, îmi spunea el de fiecare dată.
Mi-am pus telefonul înapoi în geantă și am oftat.
— Ești pregătit pentru diseară?
— Pregătit pentru ce? a întrebat el, golind paharul cu burbon tocmai când am intrat pe Sixth Avenue.
— Pentru discursul nostru? am răspuns eu, referindu-mă la discursul lui, cu toate că eu aveam să-i stau alături, oferindu-i sprijin moral.
Kirk mi-a aruncat o privire goală.
— Discurs? Amintește-mi, te rog, la ce gală mergem?
— Cred că glumești…
— E greu să țin evidența la toate…
— La Gala Speranței, scumpule, am zis eu cu un oftat.
— Și în ce ne punem speranța, mai exact? a întrebat el, rânjind.
— În campania de sensibilizare și de prevenire a suicidului, am răspuns eu. Am primit un premiu, nu-ți aduci aminte?
— Pentru ce? a întrebat iar, începând să mă enerveze.
— Pentru efortul de a-i aduce la Nashville pe experții în sănătate mintală, am zis eu.
Amândoi știam că asta se datora mai degrabă donației de cincizeci de mii de dolari pe care o făcusem după ce o studentă în anul I din Windsor își luase viața vara trecută. Chiar și acum, câteva luni mai târziu, era un gând prea groaznic de procesat.
— Glumesc, a spus Kirk, întinzându-și mâna și bătându-mă ușor pe picior.
Sunt pregătit.
Eu am încuviințat din cap, gândindu-mă cum Kirk era mereu pregătit, mereu pe poziție. Cel mai competent și mai încrezător bărbat pe care îl cunoscusem.
O clipă mai târziu, am oprit în fața hotelului. Un valet chipeș și tânăr mi-a deschis portiera, urându-mi un scurt „Bine ați venit”.
