— Fir-ar să fie, Grace! Poți să-mi spui ce naiba se petrece?

— Ei bine… Lyla a băut prea mult… Adică, nu a băut chiar atât de mult.

Doar puțin vin și încă ceva… la petrecerea asta la care am fost… după ce am învățat… Dar nu a mâncat nimic la cină. Cred că asta a fost problema.

— E… conștientă? Inima îmi bătea nebunește, în vreme ce mă gândeam dacă Grace nu ar trebui să închidă telefonul și să sune mai degrabă la 911.

— A, da. Nu a leșinat sau ceva. Doar că nu e în apele ei și sunt puțin îngrijorată. M-am gândit că ar trebui să știți. Dar, sincer, nu a luat niciun drog și nici nu a băut așa mult… din câte știu eu… Am stat separate doar foarte puțin. Nu atât de mult cât să…

— În regulă, pornesc spre tine, am zis, apucând cheile, în timp ce mă

străduiam să-mi amintesc locația exactă a casei lui Grace. Era pe undeva în Belle Meade, acolo unde locuiau majoritatea copiilor de la Windsor, dar o dusesem pe Lyla acolo doar de câteva ori. Dă-mi mesaj cu adresa ta, bine, Grace?

— Am înțeles, domnule Volpe. Așa am să fac, a spus ea, reluându-și amestecul de confesiuni și bagatele.

Undeva între ușă și mașină, i-am închis și am început să o iau la fugă.

VP - 14

∵

După ce am recuperat-o pe Lyla, semiconștientă, de la Grace, am căutat pe Google „intoxicație cu alcool” și am vorbit la telefon cu pediatrul Lylei, am ajuns la concluzia că fiica mea nu se afla în niciun pericol iminent.

Nu era decât o beție obișnuită, tipică adolescenților. Așa că nu aveam ce face decât să stau cu ea pe gresia din baie, în timp ce gemea, plângea și bolborosea încontinuu: „Tata, îmi pare așaaa de rău”. Uneori, îmi spunea

„tati” – fostul meu apelativ, la care, din păcate, renunțase cu niște ani în urmă.

Bineînțeles că purta rochia pe care îi interzisesem să o poarte. Și bineînțeles că avea ochii că ai unui panda, mânjiți cu negru. Nu m-am mai obosit să-i fac morală, știind că era puțin probabil să-și mai aducă minte ceva a doua zi. Dar i-am pus niște întrebări, sperând ca băutura să acționeze ca un ser al adevărului și să obțin astfel suficiente informații, cât să o interoghez cum trebuie în ziua următoare.

Conversația a decurs destul de previzibil:

Ai luat droguri? Nu.

Ai băut? Da.

Cât de mult? Nu foarte mult.

Unde ai fost? La o petrecere.

Cine a ținut petrecerea? Un băiat pe nume Beau.

Merge și el la Windsor? Da.

Ce s-a întâmplat? Nu-mi amintesc.

Și asta e tot ce am reușit să scot de la ea. Fie chiar nu-și aducea aminte, fie îmi zicea mie că nu-și aduce aminte. În orice caz, am fost lăsat să umplu golurile cu niște imagini deloc plăcute. Din când în când, se apropia de toaletă și voma, în timp ce eu îi ridicăm părul încurcat de pe față. Când am considerat că nu mai avea ce să dea afară, i-am dat câteva guri de apă cu Tylenol, am ajutat-o să se spele pe dinți și pe față și am băgat-o în pat, cu rochia aia încă pe ea.

Pe când stăteam în fotoliul din camera ei și mă uitam la ea cum doarme, m-am simțit cuprins de toate senzațiile firești, furie, îngrijorare și dezamăgire, care vin la pachet cu realitatea de a fi tatăl unei fiice adolescente care doar ce a dat-o în bară. Dar mai era ceva care nu-mi dădea pace. Oricât m-aș fi străduit, nu reușeam să-mi iau gândul de la Beatriz, singura persoană de care mai avusesem grijă astfel.

VP - 15

Capitolul 3

Nina

Dintre toți oamenii, tocmai Kathie Parker a trebuit să-mi spună ce făcuse Finch.

Când eram mai tânără, aveam relația asta de prietenie dușmănoasă cu o fată, care reușea să mă calce pe nervi și să scoată ce era mai rău din mine.

Acum, ajunsă la maturitate, Kathie devenise singura – dar singura –

persoana pe care aș descrie-o drept nemesis-ul meu. La exterior, ne înțelegeam bine, având același cerc de cunoscuți, frecventând același club, participând la aceleași petreceri și ducându-ne în aceleași excursii de fete.

Dar, în secret, nu o puteam suferi și remarcasem, nu de puține ori, că e posibil ca sentimentul să fi fost reciproc.

Kathie, care provenea dintr-o veche familie cu stare din Nashville, ca și Kirk, părea să caute mereu ocazii noi să mă umilească. Una dintre tacticile pe care adora să le folosească era să facă subtil referire la originile mele, întrebându-mă despre orașul natal ori despre familia mea, mai ales când erau și alții de față. Aceasta era, cred eu, felul ei de a insinua că, în ciuda socrilor mei, eu una voi rămâne mereu o „căpătuită” (o auzisem de mai multe ori folosind acel termen ridicol). Era, de asemenea, maestră în complimentele nesincere, în genul „bată-te norocul să te bată”. Îmi spunea lucruri ca „Ador rochia ta – am o croitoreasă grozavă care ar putea să-i mai ridice puțin tivul ca să-ți vină bine”. Sau, după ce mă aruncam pe bancheta din spate a mașinii după o oră de cycling, exclamă: „Doamne, aș vrea să fiu și eu la fel de relaxată când sunt nearanjată!”, frază care putea fi numaidecât urmată de „Ești așa norocoasă că transpiri atât de mult! Elimini toate toxinele!”

Melanie îmi spusese să o iau drept un compliment. Potrivit teoriei ei, după ce Kirk își vânduse compania, eu furasem statutul de regină a albinelor pentru elita din Nashville ocupat până atunci de Kathie.

— Dar nu-mi doresc să fiu regina albinelor! În plus, nu poți să fii regina albinelor dacă provii din Bristol, am zis eu.

— Ba poți, dacă te măriți cu Kirk Browning, a răspuns Melanie. El e pachetul complet. Dacă îl compari cu Hunter, cu atât mai mult.

Am ridicat din umeri, gândindu-mă la soțul lui Kathie. Hunter se trăgea și el dintr-o familie înstărită din Nashville, ca și Kirk, însă se zvonea că

VP - 16

pierduse mare parte din banii familiei pe niște afaceri îndoielnice.

— Și te invidiază și pentru cum arăți, a adăugat Melanie, în stilul ei direct.

Ești și mai bogată, și mai drăguță decât ea. Și mai tânără, pe deasupra.

Am râs, dar nu puteam să neg că partea cu „mai bogată” putea într-adevăr să cauzeze împunsăturile venite din partea lui Kathie. Ba mai mult decât atât, cred că și Kathie știa că văzusem dincolo de habotnicia ei prefăcută. Ca să ne înțelegem, nu aveam nimic cu religia sau cu oamenii care sunt religioși, nici măcar cu aceia care vorbesc prea mult despre credința lor. Nu suportam însă ipocriții moralizatori – persoanele care se dau mari creștini, și totuși nu fac nici cel mai mic efort să respecte regula de aur1 a creștinismului, ca să nu mai vorbesc despre amărâtele alea de cele zece porunci. Cu alte cuvinte, Kathie nu numai că se bucura de necazul altora, ci se folosea de tragediile altora ca de niște oportunități de a-și demonstra devoțiunea. Dacă s-ar fi întâmplat ceva rău, ea s-ar fi aflat în primul rând, postând rugăciuni pe Facebook, împărțind caserole cu mâncare sau organizând o întrunire specială a clubului ei de studiu al Bibliei (care era la fel de exclusivist ca o petrecere în grădina palatului Buckingham – și poate de asta lua ca pe un afront refuzul meu constant de a mă alătura). Ca să fiu sinceră, sunt sigură

că o parte din rugăciunile lui Kathie erau sincere, mai ales cele care priveau viața și moartea. Dar chiar credeam că îi făcea plăcere să observe micile neajunsuri emoționale ale celorlalți, ba uneori băga strâmbe când venea vorba de vreo căsnicie șubredă sau de vreun copil cu probleme.

Așa că într-adevăr a dat lovitura în seara galei, când a dat peste mine în toaleta femeilor.

— O, bună, Nina! a spus cu vocea ei ascuțită și falsă, îndreptându-se spre chiuveta de lângă mine. Ne-am întâlnit privirea în oglindă și ne-am zâmbit, în timp ce eu continuam să-mi retușez machiajul. Arăți adorabil în seara asta!

„Adorabil” era unul dintre cuvintele ei preferate și unul pe care, drept urmare, îl eliminasem din vocabularul meu.

— Și tu la fel! Felicitări pentru excursia în Italia! am zis eu, pentru că doar ce licitase mai mult împotriva Melaniei și câștigase două bilete de avion la clasa întâi spre Roma și o săptămână de cazare într-o vilă din Toscana.

— Mulțumesc, scumpo! Sper că Melanie nu s-a supărat, a zis ea, neputând să-și ascundă falsitatea din voce.

— O, nu, deloc! am mințit eu din loialitate pentru Melanie, care fusese furioasă din cauza îngâmfării cu care Kathie își ridicase paleta. Cred că a fost 1 Regula de aur a religiei creștine este considerată a fi versetul 7:12 din Evanghelia lui Matei: „Nu judecați, ca să nu fiți judecați“.