uitasem să o sun pe mama lui Grace ca să-mi confirme planul. Mi-am spus că
nu aveam niciun motiv să nu mă încred în Lyla. Putea fi rebelă uneori, testându-și limitele așa cum fac adolescenții, dar, în mare parte, era un copil bun. Era deșteaptă și studia din greu, motiv pentru care ajunsese la Windsor Academy după ce urmase cursurile școlii publice timp de opt ani. Tranziția fusese dificilă pentru amândoi. Pentru mine, din punct de vedere logistic (nu mai putea lua autobuzul ca să meargă la școală) și economic (taxa era mai VP - 12
mare de treizeci de mii pe an, deși, din fericire, mai mult de optzeci la sută
era acoperit de ajutorul social). Ea era stresată din cauza cursurilor mai intense și a unei activități sociale încă și mai intense. Pe scurt, Lyla nu mai fusese niciodată înconjurată de atâția copii bogați și fusese o oarecare provocare să țină pasul cu lumea lor elegantă și privilegiată. Însă acum, ajunsă la sfârșitul clasei a zecea, își făcuse câțiva prieteni și părea destul de fericită. Cea mai bună prietenă a ei era Grace, o fetiță zglobie, al cărei tată
lucra în industria muzicală.
— Părinții ei sunt acasă?
— Da. Ei bine, mama ei este sigur. Tatăl, posibil să fie plecat din oraș cu treabă.
— Și Grace are o oră de întoarcere acasă? am întrebat, fiind sigur că așa era.
O întâlnisem pe mama ei doar de câteva ori, însă părea o femeie cu capul pe umeri, cu toate că decizia de a lăsa pe mâna fiicei ei de doar șaisprezece ani un Jeep nou-nouț mi se părea suspectă.
— Da. Unsprezece jumătate, a spus ea, cu o privire înțepată.
— Unsprezece jumătate? Pentru o fată de clasa a zecea?
— Da, tata. Toată lumea are la fel, în afară de mine. Sau chiar mai târziu.
Nu am crezut acest lucru, dar am cedat, oftând lung, căci învățasem demult când să dau înapoi.
— În regulă. Dar trebuie să fii înapoi la Grace până la unsprezece și jumătate fix.
— Mulțumesc, tata, a spus ea, trimițându-mi o bezea înainte să iasă pe ușă, așa cum obișnuia când era mică.
Eu am prins-o în aer și am apăsat-o pe obraz, a doua parte a vechiului nostru obicei. Însă nu m-a văzut. Era prea ocupată să se uite în telefon.
∵
Din nu știu ce motiv, tocmai la acea bezea mă gândeam în timp ce mă
întorceam acasă la unu și jumătate dimineața. Mi-am turnat niște Miller Lite într-o halbă înghețată pe care o țineam în congelator și mi-am încălzit o farfurie cu niște pui tetrazzini vechi de două zile. Era ultima formă de comunicare pe care o avusesem cu Lyla – niciun telefon și niciun mesaj de atunci. Acest lucru nu era neapărat neobișnuit, mai ales în nopțile în care lucram până târziu, însă tot nu-mi dădea pace și simțeam o neliniște ciudată.
Nimic catastrofal sau apocaliptic, ci doar mă îngrijoram că ar fi putut să facă
sex.
Câteva minute mai târziu, mi-a sunat telefonul. Era Lyla. Când i-am răspuns, m-am simțit ușurat și îngrijorat în același timp.
— Ești bine?
VP - 13
Pauză, apoi am auzit vocea altei fete în urechea mea.
— Ăăă, domnul Volpe? Sunt Grace.
— Grace? Unde e Lyla? E bine? am întrebat, cuprins de panică în timp cerni imaginam fiica întinsă într-o ambulanță.
— Da, da. E chiar aici, cu mine. Acasă la mine.
— E rănită? am întrebat eu, negăsind motivul pentru care Lyla nu putea să mă sune chiar ea.
— Ăăă, nu. Adică nu are răni sau ceva…
— Dar atunci cum, Grace? Dă-mi-o pe Lyla la telefon. Acum!
— Ăăă, nu pot face asta. Domnule Volpe… Nu prea poate… să vorbească…
— De ce nu poate să vorbească? am făcut eu, devenind din ce în ce mai agitat, în timp ce măsurăm cu pasul mica noastră bucătărie.
— Ei bine, a început Grace, nu prea e în stare…
M-am oprit în loc atât cât să mă pot încălța.
— Ce se întâmplă? A luat ceva?
— Nu, Lyla nu ia droguri, domnule Volpe, a spus Grace pe un ton sigur și ferm, care m-a mai calmat puțin.
— Mama ta e acolo?
— Ăăă, nu, domnule Volpe. E în oraș, la o chestie caritabilă… dar ar trebui să se întoarcă destul de curând.
A continuat să bălmăjească ceva despre agenda socială a mamei ei, dar i-am tăiat-o.
