— Și te invidiază și pentru cum arăți, a adăugat Melanie, în stilul ei direct.
Ești și mai bogată, și mai drăguță decât ea. Și mai tânără, pe deasupra.
Am râs, dar nu puteam să neg că partea cu „mai bogată” putea într-adevăr să cauzeze împunsăturile venite din partea lui Kathie. Ba mai mult decât atât, cred că și Kathie știa că văzusem dincolo de habotnicia ei prefăcută. Ca să ne înțelegem, nu aveam nimic cu religia sau cu oamenii care sunt religioși, nici măcar cu aceia care vorbesc prea mult despre credința lor. Nu suportam însă ipocriții moralizatori – persoanele care se dau mari creștini, și totuși nu fac nici cel mai mic efort să respecte regula de aur1 a creștinismului, ca să nu mai vorbesc despre amărâtele alea de cele zece porunci. Cu alte cuvinte, Kathie nu numai că se bucura de necazul altora, ci se folosea de tragediile altora ca de niște oportunități de a-și demonstra devoțiunea. Dacă s-ar fi întâmplat ceva rău, ea s-ar fi aflat în primul rând, postând rugăciuni pe Facebook, împărțind caserole cu mâncare sau organizând o întrunire specială a clubului ei de studiu al Bibliei (care era la fel de exclusivist ca o petrecere în grădina palatului Buckingham – și poate de asta lua ca pe un afront refuzul meu constant de a mă alătura). Ca să fiu sinceră, sunt sigură
că o parte din rugăciunile lui Kathie erau sincere, mai ales cele care priveau viața și moartea. Dar chiar credeam că îi făcea plăcere să observe micile neajunsuri emoționale ale celorlalți, ba uneori băga strâmbe când venea vorba de vreo căsnicie șubredă sau de vreun copil cu probleme.
Așa că într-adevăr a dat lovitura în seara galei, când a dat peste mine în toaleta femeilor.
— O, bună, Nina! a spus cu vocea ei ascuțită și falsă, îndreptându-se spre chiuveta de lângă mine. Ne-am întâlnit privirea în oglindă și ne-am zâmbit, în timp ce eu continuam să-mi retușez machiajul. Arăți adorabil în seara asta!
„Adorabil” era unul dintre cuvintele ei preferate și unul pe care, drept urmare, îl eliminasem din vocabularul meu.
— Și tu la fel! Felicitări pentru excursia în Italia! am zis eu, pentru că doar ce licitase mai mult împotriva Melaniei și câștigase două bilete de avion la clasa întâi spre Roma și o săptămână de cazare într-o vilă din Toscana.
— Mulțumesc, scumpo! Sper că Melanie nu s-a supărat, a zis ea, neputând să-și ascundă falsitatea din voce.
— O, nu, deloc! am mințit eu din loialitate pentru Melanie, care fusese furioasă din cauza îngâmfării cu care Kathie își ridicase paleta. Cred că a fost 1 Regula de aur a religiei creștine este considerată a fi versetul 7:12 din Evanghelia lui Matei: „Nu judecați, ca să nu fiți judecați“.
VP - 17
ușurată în sinea ei că nu a câștigat. Todd urăște când licitează pentru excursii.
— Da, a încuviințat ea din cap. Am auzit că e puțin cam… rigid…
— Vai, nu e asta. E vorba despre datele alea afurisite, am zis eu, ezitând între a-mi da aramă pe față sau a-i face pur și simplu jocul. Fiind prea directă
și simțindu-mă puțin vinovată, am adăugat veselă: Dar, firește, Toscana e adorabilă indiferent de perioadă!
— Într-adevăr, a răspuns ea degajată. Plus de asta, am licitat mai mult de dragul cauzei caritabile decât pentru excursia în sine.
— Firește, am fost eu de acord, observând, pentru prima oară, cât de rar clipea.
Ochii ei mari și depărtați păreau astfel și mai enervanți. Apoi mi-a aruncat o privire atât de serioasă, încât nu am avut de ales decât să o întreb ce se întâmplase.
Ea a tras adânc aer în piept, și-a împreunat mâinile și a ridicat ochii în tavan, ca și cum și-ar fi adunat puterile să vorbească.
— Of, draga mea. Nu știi?… a spus ea, cu o voce pierdută.
Cunoșteam foarte bine și compasiunea ei prefăcută – și că toată acea șaradă era precursoarea ultimei bârfe. Poate că cineva își pierduse cunoștința la masă. Sau poate dansa indecent cu soțul altcuiva. Sau își făcuse apariția cu niște silicoane nereușite. Erau multe subiecte de bârfa la o gală.
— Nu știu ce anume? am întrebat eu, în ciuda voinței mele.
Ea a făcut o grimasă, și-a țuguiat buzele, apoi a scos un alt suspin prelung.
— Poza de pe Snapchat a lui Finch, a șoptit ea repede, o licărire scurtă, dar plină de satisfacție apărându-i pentru o clipă în priviri.
Inima mi s-a făcut cât un purice, dar mi-am spus să rămân pe poziții, să
nu cad în capcana ei, așa că n-am răspuns nimic. Am continuat să mă privesc lung în oglindă, în vreme ce mă dădeam cu un strat proaspăt de ruj.
Era limpede că tăcerea mea a nedumerit-o și a frustrat-o în același timp, astfel că i-au trebuit câteva clipe ca să-și revină la normal.
— Deci n-ai văzut…?
— Nu, nu am Snapchat, am spus, arborând tonul ușor superior pe care îl folosești atunci când spui că ai decis să nu faci parte din vreo comunitate de social media.
Ea a râs scurt.
— Doamne Dumnezeule, nici eu nu am! Și chiar dacă aș fi avut, nu era pe profilul lui. Aparent, le-a trimis poza prietenilor.
— Atunci cum ai văzut? am întrebat, punându-mi rujul înapoi în poșetă.
— Cineva a făcut o captură de ecran și s-a răspândit ca ciuma… Lucinda mi-a trimis-o acum câteva minute. Chiar în timpul discursului lui Kirk. N-o s-VP - 18
o dea mai departe. E foarte discretă când vine vorba de astfel de lucruri, iar noi i-am impus o oarecare strictețe referitor la folosirea rețelelor de socializare.
— Ce frumos din partea ei, am zis, gândindu-mă la fiica lui Kathie, Lucinda, și la cum moștenise tendințele de băgăcioasă ale mamei ei.
Mintea îmi era înțesată de gânduri. Ce ar fi putut Finch să trimită ca să
provoace o asemenea dramă? Poate se lăudase prea mult cu faptul că intrase la Princeton? Sau poate băuse o bere ca să sărbătorească acest lucru?
Trebuia să iau în considerare și sursa – și anume pe bătrâna Kathie, care făcea valuri ca să pară superioară, ca apoi să facă pe salvatoarea. Însă am cedat și, luându-mi privirea din oglindă, m-am uitat drept în ochii ei bulbucați:
— Și ce era în poză, Kathie?
— O fată, a răspuns ea numaidecât, coborându-și vocea până la o șoaptă, ca și cum spera ca cei din jur să tragă cu urechea.
