— Și? Ce-i cu asta? am întrebat eu, încercând să par indiferentă.
— Și, a început ea, și… fata asta era practic… dezbrăcată.
— Poftim? Dezbrăcată?
Mi-am încrucișat brațele la piept, neîncrezătoare. Era imposibil, Finch n-avea cum să facă vreodată ceva atât de prostesc, sub nicio formă. Toată
lumea știa că asta era modalitatea cea mai sigură, la egalitate cu furtul, ca să
fii dat afară de la Windsor.
— Ei bine… aproape dezbrăcată, în orice caz.
Eu mi-am mușcat buza de jos, închipuindu-mi vreun model în lenjerie –
sau poate vreo fotografie mai deocheată de-a lui Polly, care se îmbrăca puțin cam provocator, cu toate că nu mai mult decât alte fete.
— Ei bine, am zis eu, îndreptându-mă spre ușă, așa sunt copiii…
— Nina! m-a întrerupt Kathie. Fata era leșinată. Pe pat.
— Cine este această fată? am izbucnit eu.
— O cheamă Lyla și am impresia că este în clasa a zecea la Windsor. O
hispanică. Poate ar trebui să vezi și tu poza…
Și-a scos telefonul din geanta ei Chanel și, în timp ce căuta printre mesaje, o imagine a umplut deodată tot ecranul. Mi-a întins-o ca să o văd și eu.
Eu am tras adânc aer în piept și m-am uitat. La o primă vedere, nu am observat decât o fată întinsă pe spate pe pat, îmbrăcată sumar, dar departe de a fi dezbrăcată, și am simțit un val de ușurare. Dar pe măsură ce am privit mai atent, am zărit și detaliile. Rochia ei scurtă și neagră părea trasă în sus, ca și cum cineva nu reușise să i-o dea jos – sau o pusese înapoi pe ea în grabă. Coapsele ușor depărtate. Gleznele atârnându-i peste marginea patului, picioarele desculțe abia atingând podeaua. Sânul stâng ieșit din VP - 19
sutien, cu sfârcul la vedere.
Mai erau și alte elemente, mai puțin șocante decât fata, dar cumva la fel de tulburătoare. Dezordinea tipică din dormitorul unui adolescent. O
cuvertură cafenie. O noptieră plină cu sticle de bere și șervețele folosite.
Posterul unei formații pe care nu o cunoșteam, cu niște membri slinoși, amenințători și tatuați din cap până în picioare. Iar în mâna stângă a fetei, cu degetele strânse în jurul ei și cu unghiile făcute cu roșu, o carte Uno verde.
Am tras de câteva ori aer în piept, încercând să rămân calmă și sperând să
existe o explicație pentru toate acestea. Cel puțin, imaginea nu părea să aibă
vreo legătură cu Finch.
— Ai citit descrierea? m-a întrebat Kathie, încă ținându-mi telefonul în față.
M-am zgâit din nou la poză, iar de data asta am deslușit numele lui Finch, precum și cuvintele trecute pe fotografie, care se pierdeau pe fundalul cuverturii. Le-am citit în gând, cu glasul lui Finch: Se pare că a tras Cartea Verde2.
Inima mi s-a făcut cât un purice, realizând că nu găseam nimic în apărarea fiului meu.
— Îmi pare rău, a spus Kathie, îndepărtând ușor telefonul și vârându-l înapoi în geantă. Urăsc că s-a întâmplat asta tocmai în seara când tu și Kirk urmează să primiți premiul… dar m-am gândit că ar trebui să știi.
— Îți mulțumesc, am răspuns, și oricât de mult mi-aș fi dorit să împușc mesagerul (sau măcar s-o plesnesc peste față), știam că ea nu avea nicio legătură cu asta. Trebuie să plec acum… Trebuie să mă întorc la Kirk.
— Firește, a șoptit ea sumbru, bătându-mă ușor pe braț. Fiți binecuvântați, Nina, o să mă rog pentru voi toți!
∵
În treizeci de minute, eu și Kirk eram acasă, iar eu mai primisem imaginea de la alte două prietene, inclusiv de la o Melanie cuprinsă de isterie, care recunoscuse dormitorul fiului ei și se grăbise să ajungă acasă la fel ca noi.
— La ce naiba se gândea? ne-am întrebat eu și Kirk stând față în față la bufetul din bucătărie.
— Nu-mi dau seama, a răspuns el, dând din cap. Poate a fost o glumă
stupidă?
— O glumă rasistă, mai degrabă, am zis eu, cuprinsă de un nou val de disperare.
— Ei bine, nu e neapărat rasistă per se…, a completat Kirk.
2 Joc de cuvinte: Green Card sau Cartea Verde reprezintă viza de rezidență permanentă în Statele Unite.
VP - 20
— Serios? Cartea Verde? Este cât se poate de rasist! Kathie a spus că fata este hispanică.
— Nu arată a hispanică… Arată ca o… brunetă. Poate italiancă.
