și vorbind în același timp.
— Vrei să vii încoace și să stai jos? am spus eu, arătând cu degetul spre unul dintre scaunele de la bufet.
Finch a făcut cum i-am cerut, dar cu o expresie sfidătoare pe chip.
— Cum ți-a fost seara? am întrebat eu.
El a ridicat din umeri și a răspuns că a fost bună.
— Ce ai făcut?
— Am fost la Beau.
— La o petrecere?
— Nu, nu la o petrecere. Doar a chemat câțiva oameni. De ce? Ce e cu întâlnirea asta de gradul trei?
Eu i-am dat încă un ghiont lui Kirk, care și-a spus replica:
— Nu-i vorbi așa mamei tale!
Finch a bălmăjit un „scuze”, trecându-și mâna prin păr.
Am așteptat să se uite înapoi la mine, înainte să-i pun următoarea întrebare.
— Ai băut?
Nu eram sigură dacă voiam să știu răspunsul. Avea să îmbunătățească sau să înrăutățească situația?
— Da, a răspuns Finch. Câteva beri.
— Câte? am întrebat, dorindu-mi că eu și Kirk să fi fost mai stricți cu el în privința băuturii.
Nu îi permisesem pe față să consume alcool, dar ne-am făcut că nu vedem când a fost vorba de o bere din când în când. La urma urmelor, pentru asta îi dădusem mâna liberă la Uber.
— Chiar nu am stat să le număr. Trei? Poate patru?
— Asta e prea mult, am zis eu.
— Nu am condus.
— Grozav din partea ta! Meriți o medalie!
— De ce ești așa supărată, mama? a spus Finch, cu un oftat. Doar știi că
beau.
— Suntem amândoi foarte, foarte supărați, Finch. Și nu doar din cauza băuturii.
Am inspirat adânc și am scos telefonul din geantă. Am pus imaginea pe VP - 22
ecran și i l-am întins pe deasupra bufetului, așteptându-i reacția.
— De unde ai asta?
Inima mi s-a făcut cât un purice.
— Doamna Parker i-a arătat-o mamei tale la gală, a răspuns Kirk.
Finch s-a uitat la mine în timp ce aprobam din cap.
— Exact… Dar asta te îngrijorează pe tine, de unde o am?
— Eram doar curios, a răspuns Finch.
Am tras adânc aer în piept și am continuat:
— Tu ai făcut-o?
— Mamă, e o poveste lungă… și nu e așa rău pe cât se vede… Pariu că nici nu o să fie supărată…
— Cine e?
— Doar o fată.
Am repetat cuvintele astea în minte, simțind cum mi se face rău.
— Și fata asta are un nume?
— Da. Lyla Volpe… De ce?
— De ce? Pentru că ai postat o poză cu ea pe jumătate dezbrăcată, Finch.
De-asta, am răspuns, începând să devin isterică.
— Nu am postat-o, doar am trimis-o la câțiva. Și nu era pe jumătate dezbrăcată, mama.
— I se vede sfârcul, Finch. Pentru mine asta înseamnă că e dezbrăcată.
— Dar nu e ca și cum am dezbrăcat-o eu…
— Ce ușurare! am făcut eu, sarcastică. Pentru că altfel ar fi agresiune.
— Agresiune? Haide, mamă, exagerezi, a spus el, cu un oftat plictisit. N-a agresat-o nimeni. A băut prea mult și a leșinat. Nu e problema mea.
— Dimpotrivă, fiule, este problema ta, a intervenit Kirk, de parcă abia atunci începea să priceapă gravitatea situației. Au văzut mulți oameni poza.
A circulat pe internet.
