— Fir-ar să fie, Grace! Poți să-mi spui ce naiba se petrece?
— Ei bine… Lyla a băut prea mult… Adică, nu a băut chiar atât de mult.
Doar puțin vin și încă ceva… la petrecerea asta la care am fost… după ce am învățat… Dar nu a mâncat nimic la cină. Cred că asta a fost problema.
— E… conștientă? Inima îmi bătea nebunește, în vreme ce mă gândeam dacă Grace nu ar trebui să închidă telefonul și să sune mai degrabă la 911.
— A, da. Nu a leșinat sau ceva. Doar că nu e în apele ei și sunt puțin îngrijorată. M-am gândit că ar trebui să știți. Dar, sincer, nu a luat niciun drog și nici nu a băut așa mult… din câte știu eu… Am stat separate doar foarte puțin. Nu atât de mult cât să…
— În regulă, pornesc spre tine, am zis, apucând cheile, în timp ce mă
străduiam să-mi amintesc locația exactă a casei lui Grace. Era pe undeva în Belle Meade, acolo unde locuiau majoritatea copiilor de la Windsor, dar o dusesem pe Lyla acolo doar de câteva ori. Dă-mi mesaj cu adresa ta, bine, Grace?
— Am înțeles, domnule Volpe. Așa am să fac, a spus ea, reluându-și amestecul de confesiuni și bagatele.
Undeva între ușă și mașină, i-am închis și am început să o iau la fugă.
VP - 14
∵
După ce am recuperat-o pe Lyla, semiconștientă, de la Grace, am căutat pe Google „intoxicație cu alcool” și am vorbit la telefon cu pediatrul Lylei, am ajuns la concluzia că fiica mea nu se afla în niciun pericol iminent.
Nu era decât o beție obișnuită, tipică adolescenților. Așa că nu aveam ce face decât să stau cu ea pe gresia din baie, în timp ce gemea, plângea și bolborosea încontinuu: „Tata, îmi pare așaaa de rău”. Uneori, îmi spunea
„tati” – fostul meu apelativ, la care, din păcate, renunțase cu niște ani în urmă.
Bineînțeles că purta rochia pe care îi interzisesem să o poarte. Și bineînțeles că avea ochii că ai unui panda, mânjiți cu negru. Nu m-am mai obosit să-i fac morală, știind că era puțin probabil să-și mai aducă minte ceva a doua zi. Dar i-am pus niște întrebări, sperând ca băutura să acționeze ca un ser al adevărului și să obțin astfel suficiente informații, cât să o interoghez cum trebuie în ziua următoare.
Conversația a decurs destul de previzibil:
Ai luat droguri? Nu.
Ai băut? Da.
Cât de mult? Nu foarte mult.
Unde ai fost? La o petrecere.
Cine a ținut petrecerea? Un băiat pe nume Beau.
Merge și el la Windsor? Da.
Ce s-a întâmplat? Nu-mi amintesc.
Și asta e tot ce am reușit să scot de la ea. Fie chiar nu-și aducea aminte, fie îmi zicea mie că nu-și aduce aminte. În orice caz, am fost lăsat să umplu golurile cu niște imagini deloc plăcute. Din când în când, se apropia de toaletă și voma, în timp ce eu îi ridicăm părul încurcat de pe față. Când am considerat că nu mai avea ce să dea afară, i-am dat câteva guri de apă cu Tylenol, am ajutat-o să se spele pe dinți și pe față și am băgat-o în pat, cu rochia aia încă pe ea.
Pe când stăteam în fotoliul din camera ei și mă uitam la ea cum doarme, m-am simțit cuprins de toate senzațiile firești, furie, îngrijorare și dezamăgire, care vin la pachet cu realitatea de a fi tatăl unei fiice adolescente care doar ce a dat-o în bară. Dar mai era ceva care nu-mi dădea pace. Oricât m-aș fi străduit, nu reușeam să-mi iau gândul de la Beatriz, singura persoană de care mai avusesem grijă astfel.
VP - 15
Capitolul 3
Nina
Dintre toți oamenii, tocmai Kathie Parker a trebuit să-mi spună ce făcuse Finch.
Când eram mai tânără, aveam relația asta de prietenie dușmănoasă cu o fată, care reușea să mă calce pe nervi și să scoată ce era mai rău din mine.
Acum, ajunsă la maturitate, Kathie devenise singura – dar singura –
persoana pe care aș descrie-o drept nemesis-ul meu. La exterior, ne înțelegeam bine, având același cerc de cunoscuți, frecventând același club, participând la aceleași petreceri și ducându-ne în aceleași excursii de fete.
Dar, în secret, nu o puteam suferi și remarcasem, nu de puține ori, că e posibil ca sentimentul să fi fost reciproc.
Kathie, care provenea dintr-o veche familie cu stare din Nashville, ca și Kirk, părea să caute mereu ocazii noi să mă umilească. Una dintre tacticile pe care adora să le folosească era să facă subtil referire la originile mele, întrebându-mă despre orașul natal ori despre familia mea, mai ales când erau și alții de față. Aceasta era, cred eu, felul ei de a insinua că, în ciuda socrilor mei, eu una voi rămâne mereu o „căpătuită” (o auzisem de mai multe ori folosind acel termen ridicol). Era, de asemenea, maestră în complimentele nesincere, în genul „bată-te norocul să te bată”. Îmi spunea lucruri ca „Ador rochia ta – am o croitoreasă grozavă care ar putea să-i mai ridice puțin tivul ca să-ți vină bine”. Sau, după ce mă aruncam pe bancheta din spate a mașinii după o oră de cycling, exclamă: „Doamne, aș vrea să fiu și eu la fel de relaxată când sunt nearanjată!”, frază care putea fi numaidecât urmată de „Ești așa norocoasă că transpiri atât de mult! Elimini toate toxinele!”
Melanie îmi spusese să o iau drept un compliment. Potrivit teoriei ei, după ce Kirk își vânduse compania, eu furasem statutul de regină a albinelor pentru elita din Nashville ocupat până atunci de Kathie.
— Dar nu-mi doresc să fiu regina albinelor! În plus, nu poți să fii regina albinelor dacă provii din Bristol, am zis eu.
— Ba poți, dacă te măriți cu Kirk Browning, a răspuns Melanie. El e pachetul complet. Dacă îl compari cu Hunter, cu atât mai mult.
Am ridicat din umeri, gândindu-mă la soțul lui Kathie. Hunter se trăgea și el dintr-o familie înstărită din Nashville, ca și Kirk, însă se zvonea că
VP - 16
pierduse mare parte din banii familiei pe niște afaceri îndoielnice.
