VP - 17
ușurată în sinea ei că nu a câștigat. Todd urăște când licitează pentru excursii.
— Da, a încuviințat ea din cap. Am auzit că e puțin cam… rigid…
— Vai, nu e asta. E vorba despre datele alea afurisite, am zis eu, ezitând între a-mi da aramă pe față sau a-i face pur și simplu jocul. Fiind prea directă
și simțindu-mă puțin vinovată, am adăugat veselă: Dar, firește, Toscana e adorabilă indiferent de perioadă!
— Într-adevăr, a răspuns ea degajată. Plus de asta, am licitat mai mult de dragul cauzei caritabile decât pentru excursia în sine.
— Firește, am fost eu de acord, observând, pentru prima oară, cât de rar clipea.
Ochii ei mari și depărtați păreau astfel și mai enervanți. Apoi mi-a aruncat o privire atât de serioasă, încât nu am avut de ales decât să o întreb ce se întâmplase.
Ea a tras adânc aer în piept, și-a împreunat mâinile și a ridicat ochii în tavan, ca și cum și-ar fi adunat puterile să vorbească.
— Of, draga mea. Nu știi?… a spus ea, cu o voce pierdută.
Cunoșteam foarte bine și compasiunea ei prefăcută – și că toată acea șaradă era precursoarea ultimei bârfe. Poate că cineva își pierduse cunoștința la masă. Sau poate dansa indecent cu soțul altcuiva. Sau își făcuse apariția cu niște silicoane nereușite. Erau multe subiecte de bârfa la o gală.
— Nu știu ce anume? am întrebat eu, în ciuda voinței mele.
Ea a făcut o grimasă, și-a țuguiat buzele, apoi a scos un alt suspin prelung.
— Poza de pe Snapchat a lui Finch, a șoptit ea repede, o licărire scurtă, dar plină de satisfacție apărându-i pentru o clipă în priviri.
Inima mi s-a făcut cât un purice, dar mi-am spus să rămân pe poziții, să
nu cad în capcana ei, așa că n-am răspuns nimic. Am continuat să mă privesc lung în oglindă, în vreme ce mă dădeam cu un strat proaspăt de ruj.
Era limpede că tăcerea mea a nedumerit-o și a frustrat-o în același timp, astfel că i-au trebuit câteva clipe ca să-și revină la normal.
— Deci n-ai văzut…?
— Nu, nu am Snapchat, am spus, arborând tonul ușor superior pe care îl folosești atunci când spui că ai decis să nu faci parte din vreo comunitate de social media.
Ea a râs scurt.
— Doamne Dumnezeule, nici eu nu am! Și chiar dacă aș fi avut, nu era pe profilul lui. Aparent, le-a trimis poza prietenilor.
— Atunci cum ai văzut? am întrebat, punându-mi rujul înapoi în poșetă.
— Cineva a făcut o captură de ecran și s-a răspândit ca ciuma… Lucinda mi-a trimis-o acum câteva minute. Chiar în timpul discursului lui Kirk. N-o s-VP - 18
o dea mai departe. E foarte discretă când vine vorba de astfel de lucruri, iar noi i-am impus o oarecare strictețe referitor la folosirea rețelelor de socializare.
— Ce frumos din partea ei, am zis, gândindu-mă la fiica lui Kathie, Lucinda, și la cum moștenise tendințele de băgăcioasă ale mamei ei.
Mintea îmi era înțesată de gânduri. Ce ar fi putut Finch să trimită ca să
provoace o asemenea dramă? Poate se lăudase prea mult cu faptul că intrase la Princeton? Sau poate băuse o bere ca să sărbătorească acest lucru?
Trebuia să iau în considerare și sursa – și anume pe bătrâna Kathie, care făcea valuri ca să pară superioară, ca apoi să facă pe salvatoarea. Însă am cedat și, luându-mi privirea din oglindă, m-am uitat drept în ochii ei bulbucați:
— Și ce era în poză, Kathie?
— O fată, a răspuns ea numaidecât, coborându-și vocea până la o șoaptă, ca și cum spera ca cei din jur să tragă cu urechea.
— Și? Ce-i cu asta? am întrebat eu, încercând să par indiferentă.
— Și, a început ea, și… fata asta era practic… dezbrăcată.
— Poftim? Dezbrăcată?
Mi-am încrucișat brațele la piept, neîncrezătoare. Era imposibil, Finch n-avea cum să facă vreodată ceva atât de prostesc, sub nicio formă. Toată
lumea știa că asta era modalitatea cea mai sigură, la egalitate cu furtul, ca să
fii dat afară de la Windsor.
— Ei bine… aproape dezbrăcată, în orice caz.
Eu mi-am mușcat buza de jos, închipuindu-mi vreun model în lenjerie –
sau poate vreo fotografie mai deocheată de-a lui Polly, care se îmbrăca puțin cam provocator, cu toate că nu mai mult decât alte fete.
— Ei bine, am zis eu, îndreptându-mă spre ușă, așa sunt copiii…
— Nina! m-a întrerupt Kathie. Fata era leșinată. Pe pat.
— Cine este această fată? am izbucnit eu.
— O cheamă Lyla și am impresia că este în clasa a zecea la Windsor. O
hispanică. Poate ar trebui să vezi și tu poza…
Și-a scos telefonul din geanta ei Chanel și, în timp ce căuta printre mesaje, o imagine a umplut deodată tot ecranul. Mi-a întins-o ca să o văd și eu.
Eu am tras adânc aer în piept și m-am uitat. La o primă vedere, nu am observat decât o fată întinsă pe spate pe pat, îmbrăcată sumar, dar departe de a fi dezbrăcată, și am simțit un val de ușurare. Dar pe măsură ce am privit mai atent, am zărit și detaliile. Rochia ei scurtă și neagră părea trasă în sus, ca și cum cineva nu reușise să i-o dea jos – sau o pusese înapoi pe ea în grabă. Coapsele ușor depărtate. Gleznele atârnându-i peste marginea patului, picioarele desculțe abia atingând podeaua. Sânul stâng ieșit din VP - 19
sutien, cu sfârcul la vedere.
Mai erau și alte elemente, mai puțin șocante decât fata, dar cumva la fel de tulburătoare. Dezordinea tipică din dormitorul unui adolescent. O
cuvertură cafenie. O noptieră plină cu sticle de bere și șervețele folosite.
Posterul unei formații pe care nu o cunoșteam, cu niște membri slinoși, amenințători și tatuați din cap până în picioare. Iar în mâna stângă a fetei, cu degetele strânse în jurul ei și cu unghiile făcute cu roșu, o carte Uno verde.
