Beau era un student mediocru, dar un jucător de baseball grozav și primise oferte asemănătoare de la o mulțime de facultăți.

— Tot e impresionant. Bravo lui! a spus Kirk.

De ani buni aveam senzația că soțul meu era invidios pe cariera sportivă a lui Beau. Îi acuza deseori pe Melanie și pe Todd că erau enervanți și că se lăudau prea mult cu performanțele fiului lor. Însă acum lui Kirk îi venea ușor să fie amabil. La urma urmelor, Finch ieșise învingător. Princeton bătea baseball-ul. Sau cel puțin așa vedea lucrurile soțul meu.

Pe când Melanie s-a îndepărtat ca să întâmpine un alt prieten, Kirk m-a anunțat că se ducea să caute barul.

— Vrei ceva de băut? m-a întrebat el.

Era destul de amabil de obicei la începutul serii. Spre finalul ei devenea cam arțăgos.

— Da, dar vin cu tine, am spus eu, hotărâtă să ne petrecem timpul împreună, chiar dacă ne aflam în mijlocul unei mulțimi de oameni. Te rog, VP - 8

putem să nu stăm până târziu?

— Da, sigur, a spus Kirk, strecurându-și mâna în jurul taliei mele și îndreptându-ne astfel spre holul strălucitor al hotelului.

Restul serii s-a desfășurat după scenariul tipic al unei nopți de gală, începând cu niște cocktailuri și cu o licitație tăcută. Nu-mi doream ceva anume, însă amintindu-mi că banii erau pentru o cauză nobilă, am licitat pentru un inel elegant cu safir. Între timp, am sorbit dintr-un pahar de Sauvignon Blanc, am făcut conversație și i-am amintit lui Kirk să nu bea prea mult.

La un moment dat, a sunat clopoțelul care ne anunța cina, barul din hol s-a oprit din servit, iar noi am fost conduși într-o uriașă sală de bal, ca să ne găsim mesele alocate. Eu și Kirk eram în față, pe centru, alături de alte trei cupluri pe care le cunoșteam destul de bine, plus Melanie, care mă distra copios criticând decorul (aranjamentele florale erau prea înalte), mâncarea (iar pui?) și ținuta complet nepotrivită, roșie, respectiv maro, a celor doi copreședinți ai galei (cum de nu s-au vorbit să se asorteze?).

Apoi, în timp ce o armată de chelneri ne-a adus deserturile standard cu mousse de ciocolată, cei care prezidau gala ne-au pomenit pe mine și pe Kirk, lăudându-ne pentru dedicarea arătată acestei cauze, precum și multor altora. M-am ridicat în picioare, emoțiile cuprinzându-mă puțin atunci când am auzit: Fără alte introduceri, vi-i prezentăm pe… Nina și Kirk Browning.

În timp ce mulțimea aplauda, eu și Kirk ne-am ridicat și ne-am croit drum înspre cele câteva trepte care duceau pe scenă. Cu mâna mea într-a lui, am urcat, inima bătându-mi nebunește din cauza adrenalinei, aflându-mă în lumina reflectoarelor. Când am ajuns în dreptul podiumului, Kirk a făcut un pas în față spre microfon, în vreme ce eu am rămas lângă el, cu umerii drepți și un zâmbet încremenit pe față. După ce aplauzele s-au stins, Kirk a început să vorbească, adresându-se mai întâi co-președinților, diverselor comitete, apoi invitaților și tuturor donatorilor. A menționat apoi motivul pentru care ne aflam acolo în acea seară, cu un glas sobru. M-am uitat la profilul lui și la cât de chipeș era.

— Soția mea, Nina, și cu mine avem un fiu pe nume Finch, a spus el. Iar Finch, întocmai ca unii dintre copiii dumneavoastră, va absolvi liceul peste doar câteva luni. În toamnă va începe facultatea.

Am privit dincolo de luminile strălucitoare, înspre marea de chipuri, în vreme ce Kirk și-a continuat discursul:

— În ultimii optsprezece ani, întreaga noastră viața s-a învârtit în jurul lui. El este tot ce avem mai scump pe lume, a zis, apoi a făcut o pauză de câteva secunde ca să-și coboare privirea, înainte să adauge: Și nu-mi pot închipui oroarea de a-l pierde.

VP - 9

Mi-am coborât și eu privirea, încuviințând din cap, cuprinsă de o durere sfâșietoare și plină de compasiune pentru familia devastată din pricina suicidului. Însă în timp ce Kirk a continuat să vorbească despre organizație, mintea mi-a rătăcit înapoi la viața noastră, la fiul nostru. Și la toate oportunitățile care îi apăreau dinainte.

Am revenit la realitate tocmai când soțul meu spunea:

— Și, în încheiere, aș vrea să vă spunem că eu și Nina suntem atât de onorați să ne alăturăm acestei cauze importante… Aceasta este o luptă

pentru toți copiii noștri. Vă mulțumesc mult. Noapte bună!

În vreme ce din mulțime a mai răsunat o rundă de aplauze, iar câțiva dintre prietenii noștri apropiați s-au ridicat chiar și în picioare, Kirk s-a întors spre mine și mi-a făcut cu ochiul. Știa că dăduse lovitura.

— Perfect, i-am șoptit eu.

Doar că lucrurile erau departe de a fi perfecte.

Pentru că tocmai în acel moment, fiul nostru, care era în celălalt capăt al orașului, lua cea mai proastă decizie din viața lui.

VP - 10

Capitolul 2

Tom

Numiți-o intuiție paternă dacă vreți, dar știam că se întâmpla ceva rău cu Lyla dinainte să aflu de-adevăratelea. Pe de altă parte, poate, instinctul meu nu avea nimic de-a face cu intuiția, nici cu legătura noastră strânsă și nici cu faptul că o crescusem de unul singur de când avea patru ani. Poate că avea pur și simplu legătură cu ținuta sumară cu care încercase să iasă din casă cu doar câteva ore în urmă.

Făceam curățenie în bucătărie atunci când s-a strecurat pe lângă mine îmbrăcată cu o rochie atât de scurtă, încât i se vedea partea de jos a fundului

– o parte a corpului ei pe care cei opt sute de urmăritori de pe Instagram ajunseseră să o cunoască foarte bine, mulțumită numeroaselor poze

„artistice” (după cum le numea Lyla) în bikini pe care le postase înainte să

institui o regulă clară care interzicea pozele în costum de baie pe rețelele de socializare.

— Pe curând, tată, a zis ea cu o nonșalanță exersată.

— Stai așa, am făcut eu, blocându-i drumul spre ușă. Unde crezi că te duci?

— Acasă la Grace. Acum a venit să mă ia, a spus Lyla, arătând cu degetul înspre fereastra care dădea în fața casei. Vezi?

— Ce văd eu, am zis, privind pe fereastră la Jeep-ul alb al lui Grace, este că-ți lipsește partea de jos a rochiei.

Ea și-a dat ochii peste cap, aruncându-și o geantă enormă de pânză peste un umăr. Observasem că nu era machiată. Încă. Nu eram pasionat de jocuri de noroc, dar aș fi pariat pe o sută de dolari că, până ajungeau la Five Points, avea să apară și porcăria aia neagră de și-o dădea Lyla pe la ochi, împreună

cu perechea de botine care să ia locul adidașilor cu șireturi dezlegate pe care îi avea acum în picioare.

— Se numește modă, tata.

— Ai împrumutat obiectul ăsta la modă de la Sophie? am întrebat eu, făcând referire la fetița de care avea grijă în timpul liber. Deși s-ar putea să

fie prea scurtă chiar și pentru ea.

— Ha, ha, ce amuzant, m-a privit Lyla lipsită de expresie, o buclă de păr negru acoperindu-i un ochi. Ar trebui să te apuci de stand-up.

— Bun, fii atentă, Lyla, nu ieși din casă îmbrăcată așa.

VP - 11

Am încercat să-i vorbesc pe un ton scăzut și calm, așa cum ne sfătuise un psiholog să vorbim cu adolescenții la un curs recent ținut la școala Lylei. Ne întorc spatele atunci când țipăm, ne spusese doamna aceea pe o voce la fel de uniformă. Eu privisem de jur-împrejurul amfiteatrului, surprins să văd cât de mulți părinți își luau notițe. Oamenii ăștia chiar credeau că aveau timp să-și consulte carnețelul în vâltoarea momentului?

— Ta-aata, s-a plâns Lyla. Nu vreau decât să mă duc la Grace să învăț

împreună cu ea și alte câteva persoane…

— Să înveți? Într-o sâmbătă seara? Pe bune? Drept cine mă iei?

— Se apropie examenele… și avem proiectul ăsta mare de grup. Și-a deschis ghiozdanul, de unde a scos manualul de biologie, vârându-mi-l sub nas, drept dovadă. Vezi?