EMILY GIFFIN

TOT CE NE-AM DORIT

Original: All We Ever Wanted (2018)

Traducere din limba engleză de:

ANDREEA FLORESCU

virtual-project.eu

2019

VP - 2

Capitolul 1

Nina

A început ca o seară obișnuită de sâmbătă. Iar când spun obișnuită, nu mă

refer la modul clasic în care își petrec americanii sâmbetele. Nu eram nici la grătar la vecini și nici nu mergeam la cinema, niciunul dintre lucrurile pe care le făceam când eram copil. Era pur și simplu obișnuită pentru stilul de viață pe care îl aveam de când Kirk își vânduse compania de software. Nu mai duceam doar o existență confortabilă, ci eram bogați. Foarte bogați.

Obscen de bogați era descrierea pe care o folosise cândva prietena mea din copilărie, Julie – nu referitor la noi, ci la Melanie, o altă prietenă, după ce Melanie își cumpărase un Rolex cu diamante de ziua femeii, ca apoi să

remarce cu nonșalanță, la una dintre petrecerile noastre, că obiectele din lut făcute de copiii ei „nu sunt un cadou pe măsură”.

— Ar putea hrăni o întreagă tabără de refugiați sirieni timp de un an de zile cu ceasul ăla! izbucnise Julie în bucătăria mea, după plecarea invitaților.

E de-a dreptul obscen!

Eu am aprobat absent din cap, ascunzându-mi propriul ceas de la Cartier sub marginea bufetului de marmură, în timp ce îmi spuneam în sinea mea că

în niciun caz ceasul meu și, prin urmare, viața mea, nu se asemăna în vreun fel cu a lui Melanie. În primul rând, eu nu îmi cumpărasem ceasul dintr-un moft; Kirk mi-l dăruise cu ocazia celei de-a cincisprezecea aniversări a căsătoriei noastre. În al doilea rând, întotdeauna mi-a plăcut la nebunie când fiul nostru, Finch, îmi făcea cadouri și felicitări când era mic și îmi părea rău că toate astea erau acum de domeniul trecutului.

Mai mult decât atât, nu cred că scosesem cuiva ochii cu averea noastră. Ba chiar mă simțeam rușinată din cauza asta. Drept urmare, Julie nu-mi reproșase nimic legat de bani. Nu știa exact câți bani aveam, dar își făcuse o idee, mai ales după ce mă însoțise la vizionarea caselor, atunci când Kirk era prea ocupat, ajutându-mă să ne găsim locuința actuală de pe Belle Meade Boulevard. Ea, soțul ei și fetele lor veneau des în vizită la casa noastră de pe malul lacului, precum și la cea din Nantucket, și n-avea nicio problemă să

primească hainele de designer abia purtate pe care i le dădeam eu.

Ocazional, Julie se lua însă de Kirk, dar nu pentru că s-ar fi dat în spectacol ca Melanie, ci pentru că avea tendințe elitiste. Fiind a patra generație a unui neam înstărit din Nashville, soțul meu crescuse la adăpostul VP - 3

unei lumi cu școli și cluburi de elită, având astfel destul timp să învețe să fie snob, cu toate că pe atunci banii pe care îi avea erau doar moșteniți, nu obsceni. Cu alte cuvinte, Kirk provenea dintr-o „familie bună” – acea expresie vagă pe care nimeni nu o definise concret, dar care însemna, în limbajul nostru codificat, că aveai bani și un anume bun-gust moștenit. Cum ar fi: e din familia Browning.

Numele meu de domnișoară, Silver, nu avea un asemenea statut, nici măcar după standardele din Bristol, orașul de la granița dintre Tennessee și Virginia unde crescusem și unde încă locuia Julie. Nu eram niște pierde-vară

– tata scria pentru Bristol Herald Courier, iar mama era învățătoare la clasa a patra –, însă aparțineam clasei de mijloc, iar ideea noastră de opulență

însemna că toată lumea putea să-și comande desert la un restaurant mai acătării. Privind în urmă, mă întrebam dacă așa se explica preocuparea mamei pentru bani. Nu că ar fi fost impresionată de ei, însă întotdeauna putea să-ți zică cine îi avea și cine nu, cine era zgârcit și cine se întindea mai mult decât îi era plapuma. Pe de altă parte, mama îți putea spune cam orice despre oricine din Bristol. Nu era bârfitoare – cel puțin nu una înflăcărată –

ci doar era fascinată de treburile altora, de la avere la starea lor de sănătate și de la orientarea politică până la cea religioasă.

Întâmplarea făcea ca tatăl meu să fie evreu, iar mama metodistă. Trăiește și lasă-i și pe alții să trăiască, acesta era mottoul lor, o filosofie de viață care ne-a fost insuflată atât mie, cât și fratelui meu, Max, noi adoptând elementele cele mai atrăgătoare din cele două religii, ca Moș Crăciun și Sederul Paștelui, ocolind însă sentimentul de vinovăție tipic evreilor și Judecata de Apoi.

Acesta era un lucru bun, mai ales pentru Max, care și-a mărturisit homosexualitatea în timpul facultății. Părinții noștri nu au fost afectați de acest lucru. Păreau mai degrabă stânjeniți de banii lui Kirk decât de sexualitatea lui Max, cel puțin la primele întâlniri. Mama stăruia că îi părea doar rău că nu mă împăcăm cu Teddy, iubitul meu din liceu pe care îl adora, însă uneori simțeam că era vorba de un ușor complex de inferioritate și de teamă că eu și ai mei am fi fost cumva priviți de sus de către cei din familia Browning.

Ca să fiu sinceră, o fată pe jumătate evreică, din Bristol, cu un frate gay și fără avere pusă într-un cont fiduciar probabil că nu ar fi fost prima opțiune pentru unicul lor fiu. La naiba, probabil că nici a lui Kirk, în teorie. Dar ce puteam spune? Mă alesese oricum. Întotdeauna mi-am spus că se îndrăgostise de personalitatea mea – de mine – așa cum și eu mă

îndrăgostisem de el. Însă, în ultimii câțiva ani, începusem să pun la îndoială

relația noastră și ce anume ne adusese împreună în facultate.

Trebuia să recunosc că, atunci când aduceam în discuție acest lucru, Kirk VP - 4

menționa deseori felul în care arătam. Întotdeauna făcea așa. Deci aș fi fost naivă să cred că aspectul meu nu avea nimic de-a face cu motivul pentru care eram împreună – la fel cum și eu știam, în adâncul sufletului, că patina și siguranța unei „familii bune” mă atrăseseră, în parte, la el.

Uram din toată inima să recunosc acest lucru, dar nu aveam cum să nu mă

gândesc la asta în acea sâmbătă seara, când eu și Kirk am luat un Uber până

la Hermitage Hotel, pentru cea de-a cincea gală de pe anul acela. Țin minte că mă gândeam că devenisem unul dintre acele cupluri – soțul și soția, el într-un costum Armani, ea într-o rochie Dior – care abia își vorbeau unul altuia. Ceva nu mai mergea în relația noastră. Să fi fost din cauza banilor?

Oare Kirk devenise prea obsedat de ei? Oare pierdusem o parte din cea care fusesem cândva pe măsură ce Finch crescuse, iar eu petreceam mai puțin timp având grijă de el și mă ocupam mereu de activitățile filantropice?

Mi-am amintit una dintre remarcile recente ale tatei – care mă întrebase de ce eu și prietenii mei nu sărim peste toate acele gale și nu donăm toți banii direct. Mama adăugase că poate am reuși să realizăm „ceva mai însemnat în blugi decât la costum”. Eu devenisem defensivă, amintindu-le că

făceam și muncă voluntară, ca de exemplu orele pe care le petreceam lună

de lună răspunzând la linia telefonică de asistență pentru sinucigași din Nashville. Firește, nu le spusesem părinților mei că uneori Kirk minimaliza o astfel de muncă voluntară, insistând că era mai bine „să semnez direct cecul”. În mintea lui, donarea unei sume de bani scutea întotdeauna timp; faptul că era însoțită de mai mult tam-tam nu era relevant.

Kirk era un om bun, mi-am spus acum, în timp ce-l urmăream sorbind din burbonul pe care și-l turnase într-un pahar roșu din plastic. Eram prea dură

cu el. Cu amândoi.

— Arăți fabulos, mi-a spus el deodată, privindu-mă din cap până în picioare și continuând să mă flateze. Rochia este incredibilă!

— Mulțumesc, scumpule, am răspuns eu pe o voce joasă.

— Abia aștept s-o dau jos de pe tine, a șoptit el, așa încât șoferul să nu-l audă.

Mi-a aruncat o privire seducătoare, după care a mai luat o înghițitură.

Eu am zâmbit, gândindu-mă că trecuse ceva vreme, și mi-am înfrânat impulsul de a-i spune să o ia mai încet cu băutura. Kirk nu avea o problemă