— Poate, zic eu. Poate chiar m-a iubit… Dar nu pe Teddy îl vreau înapoi.
Mă vreau pe mine. Și pe fiul meu… dacă nu e prea târziu.
∵
Douăzeci și cinci de minute mai târziu, am traversat râul și am ajuns pe străzile cu case aliniate pe unde obișnuiau să fie suburbiile traversate de tramvaie din Nashville. Nu reținusem adresa familiei Volpe de la ultima vizită, dar îmi aduceam aminte cum să ajung acolo – în jos pe Ordway și la stânga pe Avondale. Când ajung, trec de casa lor și parchez pe cealaltă parte a străzii. Când să ies din mașină, mă sună Melanie. Fără să gândesc prea mult, răspund.
VP - 220
— În sfârșit! face ea, sunând înspăimântată, dar ușurată. Ce naiba se întâmplă?
— Ce vrei să spui? zic eu, întrebându-mă la ce se referă și cât de multe știe.
— Mă refer la Polly! Am auzit că ea a făcut poza, până la urmă! Și că a făcut-o târfă pe Lyla! Și că i-a vandalizat veranda!
— De unde ai auzit asta? întreb, încă o dată uimită de cât de repede se răspândeau bârfele.
— De la Beau. Mi-a dat mesaj de la școală. Mi-a spus că a auzit că ați avut o întâlnire cu Walter? Și că Tom, Polly și părinții ei au fost de față?
Îi confirm cele auzite.
— Beau mi-a mai zis și că Walter îi interoghează astăzi pe copii. Îi cheamă
în birou unul câte unul. Pare că s-a dezlănțuit total. Zici că e o vânătoare de vrăjitoare. M-am speriat că o să suspende mai mulți studenți din cauza băutului.
— Poate, am zis eu. Sau poate încearcă să dea de capăt celor întâmplate.
Nu e vorba decât de o persoană.
— Da. Dar e limpede că Polly a avut un motiv. Gelozie, pur și simplu.
— Nu știu ce să zic, Mel, încep eu, survolând scena crimei – sau cel puțin a uneia dintre crime.
Casa familiei Volpe se ridică pe un deal destul de abrupt, două trepte din beton ducând de la stradă la veranda din față, cu un palier mic acoperit cu gazon între ele. Nu e acoperită de nimic și ai avea nevoie de nervi de oțel să
urci treptele acelea și să vandalizezi o verandă atât de expusă și de aproape de stradă.
— Nu o văd pe Polly făcând asta, adaug eu.
Melanie oftează, enervată.
— Faza cu poza sau cu veranda?
— Niciuna. Nu am fost la petrecere. Și nici nu am fost acasă noaptea trecută. Am fost la părinții mei în Bristol.
— Dar Kirk era acasă? întreabă ea. Poate știe el dacă Finch a ieșit din casă
sau nu.
— Așa s-ar crede. Dar poate Finch s-a furișat afară. Sau poate Kirk a…
închis un ochi. Nu prea te poți baza pe el în ultima vreme.
Apoi o întreb dacă știa că băieții s-au dus la concertul lui Luke Bryan cu Lyla și cu prietena ei.
Ea ezită, pe urmă zice că da, știa.
— Îmi pare rău că nu ți-am spus. Dar Kirk mi-a zis să nu-ți spun… pentru că ai fi zis nu… și m-am gândit că e un gest drăguț. Îmi pare rău.
Aproape că-i zic că nu pot să cred că m-a mințit, dar de fapt pot. Brusc, mi VP - 221
s-a luat de ea așa cum mi se luase și de Kirk, gândindu-mă că Julie nu ar fi conspirat cu nimeni împotriva mea nici într-un milion de ani. Și mai ales nu cu Kirk.
— Nina? întreabă Melanie, în vreme ce îi văd pe Tom și pe Lyla luând curba la celălalt capăt al străzii. Mai ești acolo?
— Da, zic eu, urmărind cu privirea cum tatăl și fiica coboară din mașină și se duc la ușa din față, fără să fiu observată de niciunul dintre ei.
— Scumpo, încercam doar să te salvăm de tine însăți… Te rog, nu înțelege greșit, continuă ea, ceea ce este aproape precursoarea unei insulte, dar ești atât de… irațională în ultima vreme. Adică, de ce i-ar vandaliza Finch proprietatea când deja o să fie audiat în fața Consiliului de Onoare?
— Nu știu. Să-i însceneze ceva lui Polly? răspund eu, sperând cu disperare să nu fie cazul de așa ceva.
Melanie continuă să-mi spună cât de instabilă par, cât de îngrijorată este în privința mea și că nimic nu este mai important decât „băieții noștri”.
Eu nu mai suport să aud niciun cuvânt în plus. Îi spun că trebuie să plec.
Și că, pentru conformitate, aș putea să mă gândesc la câteva lucruri la fel de importante – poate chiar mai importante.
— Cum ar fi?
