Dar aflu numaidecât că Finch nici nu m-a sunat, nici nu mi-a lăsat vreun mesaj. În schimb, găsesc un mesaj de la Polly. Stomacul mi se face ghem.
Ultimul lucru din lume pe care-l vreau e să-i citesc acuzațiile. Dar nu poți ignora pur și simplu mesajul de la dușman. Așa că îl deschid și citesc.
Dragă Lyla, îmi pare atât de rău că te-am făcut târfă. A fost foarte urât din partea mea și chiar nu cred asta despre tine. Eram doar foarte supărată și foarte confuză. Dar NU eu ți-am făcut poza. Ci Finch și Beau. Și am dovezi. Și mai am să-ți spun și ceva foarte important. Vrei, te rog, să mă suni? Te rog, Lyla. Sunt disperată și mi-e frică și te implor. Din adâncul inimii mele rănite.
Polly.
Am terminat de citit, spunându-mi că e doar o vrăjeală de-a ei. Că nu încearcă decât să-și salveze pielea și să dea vina pe Finch din cauză că e ranchiunoasă și geloasă. Întruchiparea omului urâcios. Îmi spun că ar trebui să șterg mesajul și să nu-mi mai rămână nimic în memorie.
Dar nu pot și nici nu o fac. Pentru că, în adâncul meu, și eu mă simt foarte speriată.
∵
Se face după-amiază, iar eu citesc mesajul lui Polly iar și iar, începând să-l cred din ce în ce mai mult de fiecare dată. Mai rău este că Finch nu sună și VP - 224
nici nu-mi dă vreun mesaj. Ațipesc, cu soneria telefonului dată la maxim, ca să fiu sigură.
Pe la șase, mă trezesc cu un alt mesaj de la Polly. De data asta este o fotografie. Mă pregătesc sufletește în timp ce dau click pe ea, așteptând să se descarce, cumva știind că avea să fie de rău.
Dar se dovedește a fi cu mult, mult mai rău decât orice închipuire de-a mea. Pentru că e încă o poză cu mine pe patul lui Beau. Un prim-plan cu fața mea și un penis aproape erect atingându-mi nasul, cu vârful îndreptat spre gura mea, aproape atingându-mi buzele. La început, aș fi zis că e editată –
atât e de șocantă și de oribilă și de dezgustătoare. Dar, după ce o studiez câteva secunde, îmi dau seama că nu e. E reală. Un penis adevărat atingându-mi fața. Nu-mi dau seama al cui e, dar am impresia că îl recunosc, împreună cu mâna care îl ține.
Inima mi se strânge când apar din nou punctele de suspensie, urmate de o rugăminte. Te rog, te rog mult, sună-mă.
De data asta, o sun.
Polly răspunde salutându-mă scurt. Îmi dau seama că plânsese, probabil pentru multă vreme.
— De unde ai aia? întreb eu, prea șocată să pot plânge. Finch ți-a trimis-o?
— Nu. E o poză pe care am luat-o din telefonul lui. Ei nu știu că o am, spune, cuvintele împleticindu-i-se puțin pe limbă.
— Care ei? întreb, deși am deja o bănuială cu privire la partenerul lui.
— Finch și Beau. Am găsit foarte mult poze cu ei și cu fete. Inclusiv cu mine.
— Cu tine? repet, nevenindu-mi să cred.
— Da. Și clipuri cu mine și cu el, bălmăjește ea. Filmări în care facem sex și pe care mi-a zis că le-a șters. Dar sunt toate acolo. În telefonul lui…
— O, Doamne, Polly! am exclamat eu, speriată de-a dreptul. Trebuie să îl denunți. Mergem amândouă!
— Nu pot, spune ea. M-ar ucide ai mei!
— Dar nu putem să-l lăsăm să scape cu asta! Pur și simplu nu putem!
— E prea târziu.
— Cum adică prea târziu? strig eu. Consiliul de Onoare se întrunește mâine. Nu e deloc prea târziu!
— Nu pot… Mai degrabă intru în bucluc pentru ce spun decât să-i las pe ai mei să vadă toate astea.
— Nu! Nu ai făcut nimic greșit! Doar ai făcut sex cu un băiat de care îți plăcea.
— Nu știi cum sunt părinții mei, spune ea, vocea sunându-i ciudat de distantă. Nu mai pot suporta. Nu mai… Vreau să dispar pur și simplu…
VP - 225
pentru totdeauna.
— Nu, Polly, așteaptă! țip în telefon, însă ea deja a închis.
Mintea mi-o ia razna, încercând să-mi dau seama ce e de făcut, când îl aud pe tata strigându-mă la masă. Brusc, simt nevoia să îl văd – fie și numai ca să
nu fiu singură – și practic dau fuga jos.
— Ta-daa! Linguini și scoici, anunță el când ajung. Prefă-te numai că nu sunt de la conservă. Și că broccoli nu e congelat!
Reușesc să zâmbesc. Dar, firește, își dă seama cât de forțat e și spune:
— E chiar atât de rea situația?
— Da, tată, spun eu, simțind că tremur. Cam este.
— Spune-mi, mă îmbie el, prin aburul care încă se ridică din farfuriile noastre cu paste.
Vreau să îi spun. Chiar vreau. Trag adânc aer în piept și încerc să îi spun, Dar nu pot. Pur și simplu. Nu despre asta. Am unul dintre acele momente în care îmi doresc ca mama să fi fost aici. Ei bine, poate nu chiar mama. Ci o mamă normală.
