Capitolul 29
Lyla
Mi-e absolut imposibil să procesez. Unde sunt și ce văd că se întâmplă
chiar sub ochii mei, clipă după clipă. Cu doar câteva ore în urmă, Polly era dușmanca mea de moarte, iar acum mă aflu într-un colț al dormitorului ei imens, cu pereții vopsiți într-un mov cenușiu, martoră la cel mai intens, dureros și personal moment al vieții ei. Un moment care s-ar putea sfârși prin moartea ei.
Și părinții ei se află aici, firește, amândoi cuprinși de isterie, chiar și atunci când ajunge echipajul de ambulanță – două femei dure, făcând ceea ce văzusem de atâtea ori în Anatomia lui Grey și alte nenumărate filme și seriale. Verificând semnele vitale ale lui Polly. Mutând-o din patul ei cu baldachin (același pe care l-am admirat în catalogul de la Restoration Hardware Teen) pe o targă. Tăindu-i tricoul negru de sus și până jos cu o foarfecă. Desfăcând pachete cu fiole și alte ustensile. Inserându-i un tub pe gât. În tot acest timp, vorbind în termeni medicali de neînțeles și încercând să îi țină deoparte pe domnul și doamna Smith.
La un moment dat, când Polly începe să aibă convulsii, iar mama ei își iese complet din minți, una dintre femeile paramedic se uită la mine și strigă:
— Ia-o de-aici!
— Doamna Smith, lăsați-le să-și facă treaba! spun eu, repezindu-mă să o țin de braț pentru o clipă.
Înainte să mă retrag din nou, mă uit fără să vreau la Polly. Trupul îi e lipsit de viață, fața palidă. Și totuși, mulțumesc lui Dumnezeu, arată mai degrabă adormită decât moartă. Dar, pe de altă parte, n-am mai văzut niciun mort. Mă rog ca Polly să nu fie prima. Pur și simplu, nu se poate să moară.
Îmi iau privirea de la ea, uitându-mă din nou la recipientele goale de Ambien și Maker’s Mark pe care tatăl ei le ținea în mână când am intrat prima oară în cameră și care acum zac pe podea. Pastilele mamei și băutura tatălui – detalii care au ieșit în evidență de cum au sosit paramedicii și au început să pună întrebări. Câte pastile mai erau? Câtă băutură mai era în sticlă?
Cel puțin vreo douăsprezece, a spus doamna Smith.
Jumătate de sticlă, a spus domnul Smith.
Mă întrebam acum dacă fusese combinația dorită. Lovitura de grație dată
VP - 233
de Polly părinților ei, cu care simțea că nu putea vorbi într-o situație de criză. Sau poate, de fapt, relația cu părinții ei era mai degrabă ca a mea cu tata. Poate că Polly își iubea părinții atât de mult, încât mai degrabă ar fi murit decât să-i facă de rușine.
Măcar dacă ar putea înțelege că asta e mult mai rău. Că e mult mai dureros, chiar dacă până la urmă o să fie bine.
Nu pot să nu mă gândesc la tata, în noaptea când a venit să mă ia de la Grace. Cât de mult trebuie să-l fi durut să mă vadă așa. Îmi jur în minte că n-o să-i mai fac niciodată ceva asemănător. Că o să am grijă de mine. Că o să
iau decizii mai bune. Că o să încerc să-i semăn mai mult lui și mai puțin mamei. Măcar atât puteam să fac.
Deodată, doamna Browning apare lângă mine în cameră și mă ține de mână. Observ că stă cu spatele la Polly – că nu se uită înspre ea nici măcar o dată, până când targa nu e scoasă din cameră și dusă în jos, pe scări, la ambulanță. Doamna Browning și cu mine mergem după ei, apoi ne oprim pe verandă, încă ținându-ne de mână, urmărind cu privirea cum părinții lui Polly se urcă în spate lângă targă și lângă una dintre femeile paramedic, în vreme ce a doua se grăbește să urce la volan și pornește mașina. Noi rămânem acolo, încremenite în loc, privind cum ambulanța devine un amalgam de lumini roșii și de sirene.
Apoi, totul se cufundă încă o dată în tăcere. Eu mă întorc și închid ușa casei familiei Smith. Ne ducem la mașina doamnei Browning și ne urcăm, amândouă privind în gol, dincolo de parbriz.
— Credeți că o să fie bine? o întreb eu pe doamna Browning, dar mai mult pe mine însămi.
Ea clatină din cap, apoi își șterge lacrimile.
— Nu știu, scumpo. Dar și dacă o să fie, o să fie datorită ție.
— Și dumneavoastră, zic eu. Mulțumesc pentru ajutor.
Doamna Browning mă privește în ochi și spune:
— Cu plăcere… Și îți promit, Lyla, o să continui să fiu aici și să te ajut.
— Mulțumesc, îi spun, gândul întorcându-mi-se la poza pe care Polly mi-o trimisese și de care doamna Browning pomenește chiar acum.
— Lyla. Trebuie să faci ceva în privința fotografiilor făcute de Finch. Știi asta, nu?
Eu mă uit lung la ea.
— Trebuie… pentru Polly… pentru tine însăți. Pentru toate fetele care au trecut prin ceva asemănător. Se oprește, își mută privirea, după care se uită
din nou la mine: Pentru noi.
— Noi? repet. Asta nu înseamnă decât un singur lucru. Dar, chiar și așa, îi cer confirmarea. Și dumneavoastră sunteți una dintre acele fete, doamna VP - 234
Browning?
Nu-mi răspunde. Ia curba și continuă să conducă în direcția casei mele. La un moment dat, începe să vorbească, povestindu-mi o întâmplare din anul întâi de facultate, cu un boboc de la Vanderbilt. Este o poveste îngrozitoare despre cum a fost violată. Îmi spune că nu s-a dus la poliție pentru că i-a fost rușine și pentru că se simțea vinovată. Îmi povestește și tot ce s-a întâmplat după. Cum s-a despărțit de prietenul ei chiar a doua zi. Cum i-a spus doar celei mai bune prietene despre asta, punând-o să-i promită că va ține secretul. Cum, în cele din urmă, a trecut peste durere, a început să iasă din nou la întâlniri și a ajuns astfel să se mărite cu tatăl lui Finch. Cât a fost de disperată să facă să pară că viața ei este perfectă. Că ea este perfectă. Îmi vorbește despre visurile pe care le avea și pe care încă le are. Visuri ca ale mele. Îmi vorbește despre dragoste. Despre adevăr. Îmi vorbește mult despre adevăr.
Nu termină de vorbit decât când ajungem pe strada mea, iar eu nu spun nimic până când nu parchează mașina. Primul lucru pe care îl zic este de dragul ei, o încercare de a-i alina durerea.
— Finch nu-i chiar atât de rău, doamna Browning.
Ea nu pare convinsă și e foarte tristă.
— Adică… ce mi s-a întâmplat mie nu seamănă deloc cu ce vi s-a întâmplat dumneavoastră.
— Poate că nu, continuă ea, izbucnind din nou. Dar, Lyla, Finch este suficient de rău.
Nu știu ce să îi răspund, pentru că știu că are dreptate. Așa că îi zic încă o dată cât de mult îi apreciez ajutorul din seara asta. Și cât de recunoscătoare îi sunt.
