— Scumpa mea, zice, îmbrățișându-mă. Tu ai făcut totul… Sunt atât de mândră de tine…
— Mulțumesc, îi spun, apoi o întreb încă o dată dacă crede că Polly o să fie bine.
De data asta spune că da.
— Lyla, încă ceva.
— Da? fac eu, uitându-mă la ea și așteptând.
— Cred că în seara asta ai salvat mai mult decât o viață.
VP - 235
Capitolul 30
Nina
Când ajung acasă, îi aud pe Finch și pe Kirk vorbind și uitându-se la televizor în sufragerie, dezgustător de neștiutori că Polly se lupta pentru viața ei. Traversez holul, mă duc direct în dormitor și încep să împachetez.
Iau o geantă mică de voiaj și îmi pun doar strictul necesar: blugi, tricouri, pijama, șosete, lenjerie și cosmeticele. Îmi dau jos verigheta, împreună cu celelalte bijuterii primite de la Kirk și le pun pe noptieră.
Îmi spun că trebuie să-mi amintesc acest moment mai târziu, când ne vom lupta pentru bani. Îmi spun că, deși voi încerca să-mi obțin partea corectă, chiar nu-mi mai doresc nimic de la el.
Mă uit de jur-împrejurul camerei, amintindu-mi de ziua când am cumpărat casa și de cât de entuziasmată eram când ne-am mutat – ba chiar și mai fericită pe măsură ce o decoram cu mobilier, covoare și obiecte de artă. Amintirile mă fac să mă simt rușinată și superficială, aproape îngrețoșată, până când îmi dau seama de ceva. Nu am vrut niciodată să
strâng lucruri frumoase și nici nu am ținut să pretind că duc o viață bună.
Dimpotrivă, mi-am dorit mereu să construiesc un cămin. O casă frumoasă și adevărată și în interior. Ceva plin de însemnătate pentru nucleul familiei noastre.
Dar acum totul pare o minciună. Chiar și părțile care n-au fost întotdeauna minciuni sunt acum întinate. Ruinate.
Tocmai când mă întorc să plec, aud pași. Știu că e Finch dinainte să apară
în prag. Sunt sigură că tatăl lui l-a trimis; nici gând să fi venit aici fără să-i fi fost indicat.
Cum era de așteptat, vede geanta și spune:
— Mama? Ce faci? Tata spune că ne părăsești.
Mă uit lung la el, cu inima frântă și zic:
— Pe tatăl tău îl părăsesc… și casa asta… Dar nu și pe tine, Finch. Pe tine nu o să te părăsesc niciodată.
— Te rog, mamă, nu pleca, spune el, cu o voce aproape la fel de gravă ca a lui Kirk. Nu-l părăsi pe tata. Nu-i face asta. Nici mie nu-mi face asta.
Îmi vine să țip la el. Să-l scutur bine și să-i spun că, prin acțiunile lui, e posibil să fi omorât o fată. În schimb, mă duc la el, îi cuprind fața în palme și îl sărut pe frunte, inhalând parfumul lui dulce, băiețesc. E același VP - 236
dintotdeauna, în ciuda atâtor schimbări.
— Nu-mi face asta, repetă el.
— O, Finch. Dar nu îți fac ție nimic. O fac pentru tine.
— Polly minte, mama.
Dar, spre deosebire de alte dăți când mi-a mai zis asta, afirmația lui pare acum goală. Ca și cum nici nu s-ar mai strădui să fie convingător. Mă gândesc că poate Lyla i-a spus deja de poze. Poate știe că avem oarecare dovezi.
Oricum ar fi, scutur din cap și îi spun:
— Ba nu. Nu minte. Tu minți.
Buza de jos îi tremură. Aștept mai mult, dar nu mai urmează nimic.
— Finch, te rog, mărturisește, stărui eu. Te rog, fă ce trebuie. Princeton nu contează. Oamenii sunt cei care contează… Și nu e niciodată prea târziu să-ți ceri iertare.
El aprobă ușor din cap. Nu-mi dau seama dacă într-adevăr i-am atins o coardă sau doar îmi dă ce vreau.
Oricum ar fi, este o luptă pe care nu o pot duce în seara asta. O s-o iau de la capăt mâine și o să lupt cu toate puterile.
— Ne vedem mâine dimineață, îi zic eu. Vin la școală pentru audiere.
— Bine, mama.
Mă aplec spre el, îl sărut pe obraz și îi șoptesc:
— Întotdeauna o să fii copilașul meu, Finch. Și, indiferent de ce se va întâmpla, o să te iubesc mereu.
Trage aer în piept, ca și cum ar vrea să spună ceva. Dar nu poate. Căci acum plânge. Amândoi plângem. Așa că îi urez în șoaptă noapte bună. După
