— Spune doar ce vrei să spui. Sunt de partea ta în asta, Tom, îți promit.
Nu vreau decât să vă ajut pe tine și pe Lyla.
Din nu știu ce motiv straniu și în ciuda faptului că știu că trebuie să se îngrijească și de ceilalți studenți, precum și de reputația școlii, totuși am încredere în el. Sau poate sunt doar disperat. Dar încep să vorbesc. Îi povestesc că m-am întâlnit cu Kirk, îi zic de vizita Ninei și a lui Finch de sâmbătă dimineața – și de scuzele lui Finch când nu eram în cameră. De concert și de faptul că Lyla a fost acasă la familia Browning ieri, fără
permisiune și fără supervizare. Apoi citesc cu voce tare mesajul despre Polly primit de la Nina.
— Cu Nina ai vorbit? mă întreabă el după ce termin. De la mesajele acelea?
— Nu, recunosc eu. Nu încă… Dar, destul de ciudat, o simt ca pe un aliat în VP - 204
toată povestea asta. De partea Lylei.
— Da, încuviințează și Quarterman. Chiar cred că încearcă să facă ce trebuie.
Înainte să pot răspunde, auzim o bătaie în ușă.
— Da? strigă Quarterman.
Amândoi rămânem cu privirile ațintite la ușă, în timp ce se deschide ușor.
— Da? face încă o dată Quarterman, de data asta părând enervat.
Ușa se deschide mai mult, iar în prag apare Finch.
— Scuză-mă, fiule, spune Quarterman pe un glas sever, suntem într-o întrevedere.
— Îmi pare rău, spune Finch, dar nu se clintește, ba dimpotrivă, deschide ușa și mai mult și aruncă niște momeală. Dar am niște informații cu privire la… ce s-a întâmplat noaptea trecută.
Quarterman se ridică și îi face semn lui Finch înspre birou.
— În acest caz, intră. Ia un loc.
Îmi spun să rămân calm, în timp ce Finch se așază pe scaunul de lângă
mine.
— Cine a fost? întreb eu, pe un ton ridicat. Cine a dat cu vopsea pe verandă?
Finch trage aer în piept, dând în sfârșit semne de emoție sau cel puțin de talent actoricesc.
— Polly, spune el, începând să vorbească repede. Sau una dintre prietenele ei. Dacă nu a fost ea, sigur știe cine a fost. E implicată fără doar și poate.
— Fiule, acuzația ta este destul de gravă, intervine Quarterman. Ai vreo dovadă?
— Nu am dovezi solide, răspunde Finch. Doar că ieri… Polly a făcut-o pe Lyla… fix așa.
— Vrei să spui târfă? m-am silit eu să rostesc cuvântul, urechile vuindu-mi.
Finch îmi susține privirea, apoi dă încetișor din cap.
— Da, domnule. Acela a fost cuvântul folosit.
Ceva dinăuntrul meu cedează, așa că mă aplec spre el și îi șuier printre dinți:
— Și nu crezi că tu ești responsabil pentru toate astea?
Finch scutură din cap și spune:
— Nu, domnule, eu n-am făcut nimic pe veranda dumneavoastră.
— Ei bine, nu crezi că poza făcută fiicei mele a contribuit la asta?
Finch îmi răspunde privirii mele furioase cu o privire goală. Fărâma de bunăvoință pe care am fost dispus să i-o arăt după vizita de sâmbătă
VP - 205
dimineața se duce pe pustiu și trebuie să-mi înfrânez dorința puternică de a sări la el.
— Nu înțeleg ce vreți să spuneți… începe el.
— Domnul Volpe vrea să spună, îi traduce Quarterman pentru mine, că
poza ta – cea făcută Lylei – este probabil motivul care a pus toate aceste lucruri în mișcare.
Finch clipește, apoi scutură cu îndrăzneală din cap și zice:
— Nu, domnule. Cu tot respectul, nu sunt de acord cu această afirmație.
