inițiez o conversație de orice fel – așa că-mi țin gura închisă cât ține drumul cel chinuitor. Când ajungem, parchează pe locul de vizitatori, în loc să
oprească pe alee ca să mă lase, așa cum face de obicei, și mă panichez.
— Ce faci? îl întreb, deși era cât se poate de limpede.
— Intru. Mă duc să vorbesc cu domnul Quarterman.
Îmi scotocesc prin minte după vreo obiecție rezonabilă, în timp ce îi atrag atenția că are vopsea pe haine și pe mâini.
— Și? face tata.
Mi-aduc aminte de filmul Jackie. De cum doamna Kennedy a rămas îmbrăcată în costumul ei roz, pătat de sânge, ca toată lumea să vadă ce i-au făcut soțului ei. Nu că aș compara asasinatul unui președinte cu vandalizarea verandei noastre, dar îmi dau seama că tata, într-o oarecare măsură, se bucura că e plin de vopsea. La urma urmelor, s-ar fi putut schimba foarte ușor înainte să ne fi urcat în mașină.
— Tată, lasă-mă pe mine să mă descurc cu asta, încep eu să mă rog, însă el scutură ferm din cap, ca și cum mi-ar spune că nimic din ce aș putea spunea nu îl va face să se răzgândească. Apoi adăugă:
— Ai ceva să-mi spui înainte să intru?
Dau din cap că nu.
— Deci nu știi cine a făcut-o?
Dau din cap încă o dată.
— Nu, tata.
— Ai vreun indiciu? Vreo… bănuială?
— Nu chiar.
— Nu chiar? repetă el.
— Adică… ar putea fi oricine. Ar putea fi la întâmplare.
VP - 202
Ultima mea remarcă este de tot râsul, însă tata încuviințează din cap, poate dorindu-și să fie adevărat. Că e un act de vandalism întâmplător și că
nimeni nu crede că fiica lui este o târfă.
— În regulă. Deci să sperăm că nu are legătură cu faptul că te-ai dus la concert sâmbătă seara? Sau că ai fost ieri acasă la Finch? întreabă tata sarcastic.
Mă uit la el, șocată și rușinată, în timp ce el scutură trist din cap și se dă
jos din mașină.
VP - 203
Capitolul 23
Tom
Sunt departe de a fi liniștit, dar cumva reușesc să-mi mențin cumpătul în primele minute de la intrarea în biroul lui Quarterman. Chiar și atunci când îi arăt poza cu cuvântul TÂRFĂ scris de-a lungul verandei noastre, îmi păstrez tonul jos, la fel cum am făcut în mașină cu Lyla. Cumva, mă ajută și să-l văd pe Quarterman de-a dreptul furios.
— Îmi pare atât de rău, Tom! E groaznic! Pur și simplu groaznic, spune el, scuturând din cap. Ai vreo idee cine a făcut asta?
— Nu, răspund eu.
— Lyla știe ceva?
— Ea spune că nu.
— Și o crezi?
Oftez din toți rărunchii și scutur din cap.
— Sincer, nu, nu o cred. Dar nu-mi dau seama dacă acoperă pe cineva sau e doar speriată.
— De repercusiuni? întreabă Quarterman.
— Mda… de toată situația… cu Finch… A scăpat de sub control…
Quarterman ridică din sprânceană, privindu-mă peste ochelari:
— Cum așa? Ce se întâmplă?
Oftez încă o dată și zic:
— Nici nu știu de unde să încep…
