— Te consider? rânjește Teddy. Ești!
Îi spun pe nume pe o voce plângăcioasă, gestul acesta aducându-mi aminte fix de liceu.
— Hai să o luăm așa, zice Teddy, în timp ce eu îmi țin respirația. E
limpede că îți plac lucrurile bune în viață.
Vorbește rar, ca și cum și-ar alege cuvintele cu diplomație, însă cu tot aud un eufemism pentru materialism.
Probabil arăt stânjenită, fiindcă adaugă:
— Hei, înțeleg. Și eu aș conduce un Aston Martin dacă aș putea.
Zâmbesc, fiindcă afirmația lui mă liniștește.
— Și, oricum… știu că ai suflet bun, Nina, spune el.
Nu sunt sigură dacă acest lucru e adevărat, dar sunt sigură că, în acest moment, Teddy crede că este, iar faptul că mi-o spune îmi topește puțin inima. Mai important de-atât, îmi dă speranță pentru fiul pe care l-am crescut.
— Îți mulțumesc, Teddy.
El încuviințează din cap și ne privim câteva secunde în tăcere. Apoi spune:
— Chiar îmi pare rău pentru căsnicia ta… Divorțul e dur… Seamănă puțin cu moartea… sau… cu arderea unei case până la temelii.
Zâmbesc trist spre el, digerând analogia.
— Mda, încă nu am procesat totul, dar știu că va fi dificil.
— Și, doar un avertisment, probabil o să fie foarte greu până să devină
foarte ușor… Sau, cel puțin, așa a fost pentru mine. Dar ajută să știi că faci ce trebuie.
— Exact asta e, zic. Adică… e complicat. Și parcă nu.
— Știu. Oamenii vor mereu să reducă divorțul la un singur lucru. La o simplă afirmație. „M-a înșelat.” „E o alcoolică.” „Joacă jocuri de noroc.” De cele mai multe ori, nu e așa simplu. Dar tot știi că e ce trebuie…
Nu-mi dau seama dacă vrea să îi povestesc ce s-a întâmplat sau pur și VP - 197
simplu gândește cu voce tare.
— Mda, fac eu. Problemele noastre au apărut treptat și s-au tot adunat.
Nu pot să îi pun o etichetă. Dar dacă ar trebui să găsesc una – aș spune că nu mai împărtășim aceleași valori. Poate că nu am făcut-o niciodată…
Teddy încuviințează din cap.
— Da. O să te lămurești tu. Ești cea mai deșteaptă fată din câte am întâlnit.
— Ei, haide, amândoi știm că Julie e mult mai deșteaptă, zic, simțindu-mă
flatată.
Îmi dau seama cât de însetată sunt după complimente care să nu aibă
legătură cu înfățișarea – fiindcă asta e tot ce primesc de la Kirk.
— Julie e undeva sus, spune Teddy. Și totuși, e căsătorită cu un bărbat în uniformă și locuiește încă în Bristol. Deci nu poate fi chiar atât de deșteaptă, nu? zâmbește el și mai ia o gură de bere.
— Și asta ce vrea să însemne? întreb eu, gândindu-mă dacă e un soi de autocritică sau dacă își dezvăluie propriile nesiguranțe.
— Glumesc, spune Teddy, mai luând o gură.
— Ei bine, încerc eu, pentru orice eventualitate, ai dreptate. Julie s-a căsătorit cu un pompier și a rămas în Bristol. Eu m-am măritat cu un bogătaș
și m-am mutat în Belle Meade. Dar care e mai fericită?
Ridică din umeri, ca și cum ar fi o decizie grea.
— „Nu eu, a spus găinușa roșie”, îl lămuresc, folosind una dintre expresiile mamei.
Teddy se încruntă, părând pierdut în gânduri.
— La ce te gândești? îl întreb eu.
— Sincer?
— Da, sincer, firește. Spune-mi.
