Face o pauză, iar eu mă întreb unde vrea să ajungă. Care ar fi putut fi avantajul acestei situații?
— Se duc la școala asta privată acum, unde au parte de o educație foarte bună. O șansă pe care aici nu ar fi avut-o. Nu că aș avea ceva cu Vance și Tennessee, adaugă el, făcând referire la școala generală și la liceul la care am fost noi și la care merg acum copiii lui Julie. Dar Charlotte Country Day este de departe mai bună. Nu mi-aș fi permis niciodată să îi duc la o asemenea școală. Însă tatăl lor vitreg poate. Plătește cu bucurie până la ultimul cent.
Ăsta e cu siguranță un avantaj. Întotdeauna găsești unul dacă te uiți cu atenție.
— Chiar sper să fie așa, zic eu.
Deodată, mama anunță că a trecut de ora lor de culcare și că noi, „copiii”, VP - 195
avem de recuperat. Teddy arată de parcă ar vrea și el să-și anunțe curând plecarea, așa că intervin rapid:
— Mai vrei o bere?
Nu sunt sigură dacă mai vreau să stea sau doar să evit o discuție despre divorț cu mama, dar mă bucur când acceptă.
— Sigur. Încă una.
Cât timp ai mei îl îmbrățișează pe Teddy și își iau la revedere, eu mă duc la frigider să mai au o Corona. Tocmai când pun feliile de limetă, părinții mei intră în bucătărie și ajung în spatele meu.
— Ești bine, scumpo? întreabă mama, dând să mă îmbrățișeze.
— Da, sigur, zic, îmbrățișând-o la rândul meu. Vorbim mâine dimineață
despre asta.
— Bine. Sau poți veni la mine dacă nu poți dormi, se oferă ea, așa cum făcea când eram mică. Vrei să stai aici sau la Julie?
— Aici, zic. Trebuie doar să-mi aduc bagajul din mașină.
— Ți-l aduc eu, se oferă tata.
— Mulțumesc, răspund, simțind un val de afecțiune pentru tatăl meu.
Pentru amândoi, de altfel.
— Mai ai nevoie de ceva? întreabă mama.
Scutur din cap.
— Nu, mulțumesc… mă bucur doar că sunt aici.
— Și noi, zice tata.
Dau din cap, iau berea lui Teddy și mă îndrept spre verandă, în tot timpul ăsta urmărită de privirea mamei.
— Distracție plăcută! îmi urează ea, pe un ton puțin cam prea entuziasmat. Nu se știe niciodată ce ar putea să se…
— Nu zice nimic, mamă! i-o tai eu, aruncându-i o privire peste umăr.
Însă ea nu se poate abține și spune, cu un rânjet prostuț pe chip:
— Ei bine, ce ar putea să se întâmple. Cu tine și cu Teddy, după atâția ani…
*
— Am uitat cât de grozavi sunt părinții tăi, zice Teddy, după ce mă întorc pe verandă, de data aceasta așezându-mă în fața lui.
— Da, doar că mama e puțin cam sărită, comentez eu. Indiferent de cât de mult îți urăști ginerele, și bănuiesc că destul de mult, în cazul ei, oamenii normali nu spun ce a spus ea în aceeași seară în care fiica ta anunță că
divorțează. Dar, pe de altă parte, mama nu e o persoană normală. Nici la bine, nici la rău.
— Mă termină, spune Teddy, chicotind. Dintotdeauna a făcut-o. N-are niciun pic de tact. Și îmi place la nebunie cum se ia de tine.
VP - 196
— Serios? îi întorc eu zâmbetul. Și de ce-ți place la nebunie asta?
— Pentru că te pune la punct.
— Mda, dar și ea exagerează destul, știi, nu?
— Serios? face Teddy, ridicându-și sprâncenele, apoi luând o gură de bere. Deci nu-ți place glampingul? întreabă el, încercând să-și înăbușe un zâmbet.
— O, haide, fac eu, gândindu-mă că poate e mai deștept decât îl crezusem eu.
— Știi că te necăjesc.
— Da. Dar tot mă consideri o snoabă.
