— Ba nu. Nu minte. Tu minți.

Buza de jos îi tremură. Aștept mai mult, dar nu mai urmează nimic.

— Finch, te rog, mărturisește, stărui eu. Te rog, fă ce trebuie. Princeton nu contează. Oamenii sunt cei care contează… Și nu e niciodată prea târziu să-ți ceri iertare.

El aprobă ușor din cap. Nu-mi dau seama dacă într-adevăr i-am atins o coardă sau doar îmi dă ce vreau.

Oricum ar fi, este o luptă pe care nu o pot duce în seara asta. O s-o iau de la capăt mâine și o să lupt cu toate puterile.

— Ne vedem mâine dimineață, îi zic eu. Vin la școală pentru audiere.

— Bine, mama.

Mă aplec spre el, îl sărut pe obraz și îi șoptesc:

— Întotdeauna o să fii copilașul meu, Finch. Și, indiferent de ce se va întâmpla, o să te iubesc mereu.

Trage aer în piept, ca și cum ar vrea să spună ceva. Dar nu poate. Căci acum plânge. Amândoi plângem. Așa că îi urez în șoaptă noapte bună. După

care trec pe lângă el și ies pe ușa din față a ceea ce a fost cândva casa familiei noastre.

∵

Când ajung în centru la hotelul Omni, aflu, de la tânăra recepționistă, că

mi-a fost refuzată cartea de credit. Îi e milă de mine – și aș vrea să o asigur că un card refuzat nu înseamnă nimic în cartea vieții. Îi înmânez un altul, deși știu la ce să mă aștept dinainte să se întâmple.

Totul e atât de absurd – și atât de tipic pentru Kirk – încât mă pun pe râs.

De-asta îmi spusese Julie să fiu pregătită. Fiindcă îl știa în stare de astfel de josnicii. Mă gândesc să o sun, dar apoi îmi amintesc de cei cincisprezece mii de dolari din poșetă. Așa că mă cazez folosind câteva bancnote de acolo și iau liftul până la etajul optsprezece. Deschid ușa cu cartela și intru în cameră, privind panorama orașului în care mi-am trăit aproape întreaga viață de adult.

Mă simt la fel de singură și de deznădăjduită cum am fost dintotdeauna, inclusiv în noaptea aceea de la Vanderbilt.

VP - 237

Dar, din alte puncte de vedere, nu m-am simțit niciodată mai puternică și mai sigură de drumul meu. Fac un duș, mă îmbrac în pijamale și mă bag în pat. Perdelele sunt încă trase, iar eu privesc afară, la luminile orașului Nashville, când îmi aud telefonul sunând.

E Tom.

Simțindu-mă enorm de ușurată, răspund, salutându-l.

Fără să mă salute înapoi, îmi spune doar că Polly o să fie bine.

— Rămâne la spital peste noapte, dar e stabilă.

— Mulțumesc lui Dumnezeu! De unde știi? întreb eu.

— Lyla i-a urmărit părinții și a aflat.

Firește, îmi zic, uimită de ea încă o dată.

— Pot să vorbesc cu ea? Mai e trează?

— Nu. Doar ce a adormit. A fost o zi lungă, spune Tom.

— Știu, spun eu, gândindu-mă că de dimineață stăteam cu mama în bucătăria alor mei. Acum pare să fi fost cu o viață în urmă.

— Vrei să știi care e partea cea mai tare?

— Sigur, zic eu, aranjându-mi capul pe pernă.

— Imediat după ce ați plecat tu și Lyla… ghici cine… și-a făcut apariția?

— Cine?

— Mama Lylei, spune Tom, râzând sec. A venit în oraș pentru o vizită

surpriză.

Am râs și eu, în ciuda situației.

— Pare la fel de rea precum Kirk.

— E și mai rea, face el. Măcar Kirk ți-a rămas alături.

Înghit cu greu, gândindu-mă că poate nu sunt cu nimic mai brează decât fosta lui nevastă, dând bir cu fugiții la primul obstacol. Dar îmi spun apoi că

eu nu renunț, ci doar iau atitudine. E o diferență. Mă concentrez din nou asupra Lylei și zic:

— Vreau să știi… cât de uimitoare a fost fiica ta în seara asta. Foarte, foarte curajoasă.

— Da, e minunată, spune el. Și la fel ești și tu, Nina… Lyla mi-a povestit tot. Despre Finch. Despre poze. Despre cum i-ai fost alături.

Ochii încep să mi se umezească, în vreme ce îi spun cât de rău îmi pare.

— Știu, spune el. Cât despre situație… Cred că există încă o speranță

pentru Finch.

Lacrimile îmi șiroiesc pe obraji, în timp ce-l întreb de ce crede asta. Aștept răspunsul lui, spunându-mi că mă voi încrede în prietenul meu și în orice îmi va spune.

— Fiindcă… reia Tom în cele din urmă, cu vocea lui atât de blândă, fiindcă

tu ești mama lui.

VP - 238

Epilog