Câteva secunde mai târziu, aud pe cineva venind la ușă. Îmi țin respirația, după care îl văd pe domnul Smith. Nici nu-mi mai amintesc numele lui mic.

— Bună, Nina, spune el, părând la început speriat și confuz, apoi supărat, dar calm. Ce te aduce aici atât de târziu?

Deschid gura să răspund, însă el își mută privirea de la mine la Lyla.

— Iar tu ești…?

— Lyla Volpe. Fata din poză, răspunde ea, vorbind repede și nonșalant.

VP - 230

Dar nu pentru asta am venit aici, domnule Smith. Suntem aici pentru că

dumneavoastră și doamna Smith nu ați răspuns la telefon… și nici Polly. Și eu… noi… suntem foarte îngrijorate în privința ei.

El se încruntă și spune:

— De ce îngrijorate?

— Ei bine… pentru că Polly m-a sunat mai devreme. Și părea foarte supărată…

— Chiar e supărată, spune el, aruncându-mi o privire urâtă.

— E aici? nu se lasă Lyla.

— Da. E în camera ei, spune el, acum arătând de-a dreptul enervat. Dar nu mai are nimic de spus în privința asta.

Între timp, apare și mama lui Polly, care spune peste umărul lui:

— Da, niciunul dintre noi nu mai are nimic de adăugat.

— Știu, intervin eu. Și îmi pare rău că am venit așa… dar ați putea doar să… vedeți ce face? Lyla e îngrijorată că Polly ar putea să aibă probleme…

— Ce sugerezi, mai exact? face doamna Smith, cu o voce de gheață, dându-l la o parte pe soțul ei.

— Sugerez că fiica dumneavoastră ar putea încerca să-și facă rău, spun eu, glasul trădându-mi în final starea de panică.

Observ cum expresia lor se schimbă dramatic, amândoi luând-o la fugă pe scări în sus. Domnul Smith urcă câte două-trei trepte deodată, soția lui urmându-l îndeaproape. Rămân încremenită, dar reușesc să mă întorc și să

mă uit la Lyla, expresia ei oglindind starea mea interioară. O secundă mai târziu, auzim un țipăt îngrozitor. La început, îi strigă numele lui Polly, apoi ni se adresează frenetic să sunăm la 911. Lyla își găsește prima telefonul, degetele ei formând oribilul număr din trei cifre.

— Sun să raportez o urgență, spune ea, cu vocea tremurându-i, dar limpede și răspicată. Cred că cineva a încercat să se sinucidă, Da, chiar acum… o fată… șaptesprezece… Adresa?… Stați puțin…

Se uită la mine, cu ochi mari și speriați.

Mi se șterge tot din memorie pentru a doua oară în câteva minute, nereușind să-mi aduc aminte numele străzii. Ce e în neregulă cu mine, îmi spun, în timp ce Lyla da fugă pe scări, strigând:

— Dați-mi adresa! Am sunat la urgențe!

Alte țipete isterice. Apoi liniște. O secundă mai târziu, Lyla apare iarăși în capul scărilor, făcându-mi cu disperare semn:

— Doamna Browning! Trebuie să vă mutați mașina! Ambulanța e pe drum!

În stare de șoc, fac cum mi se zice, alergând la mașină, după care înapoi în hol, unde încep să măsor încăperea cu pașii și să mă rog. Atât pentru Polly, VP - 231

cât și pentru Lyla.

VP - 232

Capitolul 29

Lyla

Mi-e absolut imposibil să procesez. Unde sunt și ce văd că se întâmplă

chiar sub ochii mei, clipă după clipă. Cu doar câteva ore în urmă, Polly era dușmanca mea de moarte, iar acum mă aflu într-un colț al dormitorului ei imens, cu pereții vopsiți într-un mov cenușiu, martoră la cel mai intens, dureros și personal moment al vieții ei. Un moment care s-ar putea sfârși prin moartea ei.

Și părinții ei se află aici, firește, amândoi cuprinși de isterie, chiar și atunci când ajunge echipajul de ambulanță – două femei dure, făcând ceea ce văzusem de atâtea ori în Anatomia lui Grey și alte nenumărate filme și seriale. Verificând semnele vitale ale lui Polly. Mutând-o din patul ei cu baldachin (același pe care l-am admirat în catalogul de la Restoration Hardware Teen) pe o targă. Tăindu-i tricoul negru de sus și până jos cu o foarfecă. Desfăcând pachete cu fiole și alte ustensile. Inserându-i un tub pe gât. În tot acest timp, vorbind în termeni medicali de neînțeles și încercând să îi țină deoparte pe domnul și doamna Smith.

La un moment dat, când Polly începe să aibă convulsii, iar mama ei își iese complet din minți, una dintre femeile paramedic se uită la mine și strigă:

— Ia-o de-aici!

— Doamna Smith, lăsați-le să-și facă treaba! spun eu, repezindu-mă să o țin de braț pentru o clipă.

Înainte să mă retrag din nou, mă uit fără să vreau la Polly. Trupul îi e lipsit de viață, fața palidă. Și totuși, mulțumesc lui Dumnezeu, arată mai degrabă adormită decât moartă. Dar, pe de altă parte, n-am mai văzut niciun mort. Mă rog ca Polly să nu fie prima. Pur și simplu, nu se poate să moară.

Îmi iau privirea de la ea, uitându-mă din nou la recipientele goale de Ambien și Maker’s Mark pe care tatăl ei le ținea în mână când am intrat prima oară în cameră și care acum zac pe podea. Pastilele mamei și băutura tatălui – detalii care au ieșit în evidență de cum au sosit paramedicii și au început să pună întrebări. Câte pastile mai erau? Câtă băutură mai era în sticlă?

Cel puțin vreo douăsprezece, a spus doamna Smith.

Jumătate de sticlă, a spus domnul Smith.

Mă întrebam acum dacă fusese combinația dorită. Lovitura de grație dată

VP - 233

de Polly părinților ei, cu care simțea că nu putea vorbi într-o situație de criză. Sau poate, de fapt, relația cu părinții ei era mai degrabă ca a mea cu tata. Poate că Polly își iubea părinții atât de mult, încât mai degrabă ar fi murit decât să-i facă de rușine.

Măcar dacă ar putea înțelege că asta e mult mai rău. Că e mult mai dureros, chiar dacă până la urmă o să fie bine.

Nu pot să nu mă gândesc la tata, în noaptea când a venit să mă ia de la Grace. Cât de mult trebuie să-l fi durut să mă vadă așa. Îmi jur în minte că n-o să-i mai fac niciodată ceva asemănător. Că o să am grijă de mine. Că o să

iau decizii mai bune. Că o să încerc să-i semăn mai mult lui și mai puțin mamei. Măcar atât puteam să fac.

Deodată, doamna Browning apare lângă mine în cameră și mă ține de mână. Observ că stă cu spatele la Polly – că nu se uită înspre ea nici măcar o dată, până când targa nu e scoasă din cameră și dusă în jos, pe scări, la ambulanță. Doamna Browning și cu mine mergem după ei, apoi ne oprim pe verandă, încă ținându-ne de mână, urmărind cu privirea cum părinții lui Polly se urcă în spate lângă targă și lângă una dintre femeile paramedic, în vreme ce a doua se grăbește să urce la volan și pornește mașina. Noi rămânem acolo, încremenite în loc, privind cum ambulanța devine un amalgam de lumini roșii și de sirene.

Apoi, totul se cufundă încă o dată în tăcere. Eu mă întorc și închid ușa casei familiei Smith. Ne ducem la mașina doamnei Browning și ne urcăm, amândouă privind în gol, dincolo de parbriz.