— Cine, mama?
— Teddy, a zis ea, ridicând din umeri.
— Teddy, adică fostul meu iubit? am continuat eu, deși nu mai cunoștea niciuna dintre noi un alt Teddy.
— Da! Acel Teddy.
M-am holbat la ea, străduindu-mă din răsputeri să nu-mi arăt enervarea și să stric astfel toată bunăvoința pe care mi-o adunasem ca să vin acasă.
— Și de ce, mai exact, l-ai invitat pe Teddy la noi?
— Ți-am spus, m-am întâlnit cu el la Food City.
— Și? am făcut eu. Asta duce în mod firesc la o invitație la cină?
— Mai mult sau mai puțin, a răspuns ea, șugubeață – lucru care era cât se poate de ridicol.
Măcar ar fi putut să pretindă că-i părea rău.
— Poți să-mi explici asta? am continuat eu, schimbând o privire cu tata.
— Desigur. L-am văzut în raionul de legume congelate, a început mama. I-am spus că vii acasă… Apoi el a zis că nu te-a mai văzut de ani buni. Eu i-am spus că ar trebui să treacă pe la noi să te salute dacă nu avea planuri… El a spus că nu are și că s-ar putea să facă fix așa.
— Asta nu sună ca o incertitudine, i-am zis eu, arătând către masa pusă.
Ci tocmai că o certitudine.
— Ei bine, așa sper, a spus mama. Pentru binele lui. E singur, Nina.
— Ți-a spus el asta? am întrebat, destul de sigură că nu o făcuse.
Ăsta nu era genul de lucru pe care vreun bărbat în toată firea să i-l spună
mamei fostei lui iubite în raionul de congelate dintr-un magazin, decât dacă
era vreunul dintre acei bărbați jalnici, cum Teddy nu fusese niciodată.
— Ei bine, nu cu cuvintele astea. Dar mi-am dat seama că așa este, a spus ea, apoi mi-a dezvăluit ce auzise, din gură în gură, despre Kara, fosta lui soție, care se recăsătorise și se mutase la Charlotte cu noul ei soț. Aparent, el VP - 183
a obținut o slujbă importantă. Teddy a rămas cu inima frântă. Și îi e atât de dor de băieți.
Auzisem și eu acest lucru de la Julie, care îl reprezentase pe Teddy într-un acord de divorț foarte scurt și concis, ce includea o înțelegere amicală și flexibilă cu privire la custodia copiilor și o împărțeală urâtă a bunurilor comune (sau, cum era în cazul lor, a datoriilor). Separarea lor mă uimise, fie și numai din prisma faptului că ea, Kara, era creștină la fel ca Teddy, deși cunoșteam și alte cupluri creștine care divorțaseră. Nu îi mai cerusem lui Julie alte detalii, știind cât de mult ținea la confidențialitatea dintre ea și clienții ei. Sau cel puțin asta era scuza pe care mi-o invocam, așa încât să nu mă mai gândesc la alte motive pentru care discuția despre Teddy mă făcea să mă simt inconfortabil.
— Cât de des îi vede pe băieți? am întrebat eu, recunoscătoare pentru faptul că Finch avea vârsta pe care o avea.
Dar, pe de altă parte, poate că lucrurile aveau să fie diferite pentru el dacă
mă hotărâm să îl părăsesc pe Kirk mai curând.
— Nu des. E drum lung. E atât de trist.
Am bombănit în barbă ceva, în timp ce mama a continuat să povestească
alte zvonuri care circulau despre actualul soț al fostei soții a lui Teddy. A sfârșit cu un oftat prelung:
— În fine. Nimic nu e mai trist decât coșul de cumpărături al unui bărbat singur.
Am schimbat încă o privire cu tata, de data aceasta una amuzată, în timp ce tata a intervenit:
— Serios, Judy? Nimic? Nici războiul?… Cancerul?… Moartea?
— Știi ce am vrut să zic, a replicat mama. Toate cutiile alea cu mâncare semipreparată și baxul singuratic de Corona… A trebuit să îl invit.
Am menajat-o puțin, căci, într-adevăr, apreciam compasiunea mamei față
de cei nevoiași – indiferent dacă era un cățel în lanțuri într-o reclamă la AAPCA7 sau un burlac într-un supermarket. Și ea era proactivă în privința propriei compasiuni. Darnică, dar o dărnicie băgăcioasă. Știam că ăsta e doar încă un exemplu de exercitare a calităților ei și că nu încerca deliberat să mă
pună într-o situație stânjenitoare. Mi-am spus că, în realitate, nici nu era chiar atât de stânjenitor. Nu era ca și cum doar ce ne despărțiserăm sau vreunul dintre noi încerca să se agațe de celălalt. Eu, una, nu. Și presupuneam că nici Teddy; altfel probabil că ar fi refuzat invitația.
— Sunt sigură că o să fie bine, am zis eu. Unui bărbat nu îi ia mult să se recăsătorească.
7 Asociația Americană pentru Prevenirea Cruzimii Împotriva Animalelor.
VP - 184
— Da. Cineva o să pună mâna pe el cât de curând, a completat și mama.
Arată atât de bine.
