— Mulțumim, Nina.

— Da, mulțumim, zic și eu.

Doamna Browning trage atunci adânc aer în piept și spune:

— Pot să te întreb ceva, Lyla?

Eu am încuviințat din cap, continuând să o privesc.

— Tu cine crezi că ți-a făcut poza? Finch? Sau Polly?

Șovăi, nu fiindcă aș fi avut vreo îndoială, ci pentru că știam că ea sau tata aveau să mă pună să justific și chiar era dificil de explicat prin cuvinte.

— Haide, Lyla, spune-i ce crezi tu, mă încurajează tata.

— Cred că Polly a făcut-o, izbucnesc eu. Și cred că tot ea ne-a scris pe verandă… Și mai cred că a făcut-o din gelozie… pentru că știa că îl pierde pe Finch. Iar acum l-a pierdut. Pentru totdeauna.

Obrajii îmi ard în timp ce spun ultima parte, amintindu-mi ce făcusem eu VP - 223

și Finch în subsolul lui și știind că Polly avea toate motivele să fie geloasă.

Nu îndrăznesc să mă uit la tata, de teamă să nu-și dea seama de ultima parte.

— Dar nu erau încă împreună în noaptea petrecerii? întreabă doamna Browning, arătând îngrijorată și confuză deopotrivă. Când a fost făcută

poza?

— Tehnic vorbind, așa cred, răspund eu, ridicând din umeri și recunoscând în sinea mea că versiunea lui Finch nu prea se potrivea aici.

Dar apoi îmi amintesc cum m-a privit când eram în bucătăria lui Beau. Și totul are din nou logică.

Tata și doamna Browning mă așteaptă să continui, dar, cum nu o fac, se uită unul la celălalt. E ca și cum au o discuție din priviri. Nu cum am avut eu și Finch – mai degrabă în genul suntem-în-rahatul-asta-împreună. Profit de ocazie să mă ridic și să mă strecor afară din cameră, simțindu-mă ușurată

când niciunul dintre ei nu încearcă să mă oprească.

Câteva secunde mai târziu, sunt din nou singură. Închid ușa de la camera mea, îmi găsesc telefonul și mă urc în vârful patului. Nu vreau decât să

vorbesc cu Finch. Sunt sigură că are să-mi dea o veste bună și că nu mai sunt decât câteva ore până când numele îi va fi reabilitat. Încă un pas spre a fi împreună – dacă nu eram deja.

Dar aflu numaidecât că Finch nici nu m-a sunat, nici nu mi-a lăsat vreun mesaj. În schimb, găsesc un mesaj de la Polly. Stomacul mi se face ghem.

Ultimul lucru din lume pe care-l vreau e să-i citesc acuzațiile. Dar nu poți ignora pur și simplu mesajul de la dușman. Așa că îl deschid și citesc.

Dragă Lyla, îmi pare atât de rău că te-am făcut târfă. A fost foarte urât din partea mea și chiar nu cred asta despre tine. Eram doar foarte supărată și foarte confuză. Dar NU eu ți-am făcut poza. Ci Finch și Beau. Și am dovezi. Și mai am să-ți spun și ceva foarte important. Vrei, te rog, să mă suni? Te rog, Lyla. Sunt disperată și mi-e frică și te implor. Din adâncul inimii mele rănite.

Polly.

Am terminat de citit, spunându-mi că e doar o vrăjeală de-a ei. Că nu încearcă decât să-și salveze pielea și să dea vina pe Finch din cauză că e ranchiunoasă și geloasă. Întruchiparea omului urâcios. Îmi spun că ar trebui să șterg mesajul și să nu-mi mai rămână nimic în memorie.

Dar nu pot și nici nu o fac. Pentru că, în adâncul meu, și eu mă simt foarte speriată.

∵

Se face după-amiază, iar eu citesc mesajul lui Polly iar și iar, începând să-l cred din ce în ce mai mult de fiecare dată. Mai rău este că Finch nu sună și VP - 224

nici nu-mi dă vreun mesaj. Ațipesc, cu soneria telefonului dată la maxim, ca să fiu sigură.

Pe la șase, mă trezesc cu un alt mesaj de la Polly. De data asta este o fotografie. Mă pregătesc sufletește în timp ce dau click pe ea, așteptând să se descarce, cumva știind că avea să fie de rău.

Dar se dovedește a fi cu mult, mult mai rău decât orice închipuire de-a mea. Pentru că e încă o poză cu mine pe patul lui Beau. Un prim-plan cu fața mea și un penis aproape erect atingându-mi nasul, cu vârful îndreptat spre gura mea, aproape atingându-mi buzele. La început, aș fi zis că e editată –

atât e de șocantă și de oribilă și de dezgustătoare. Dar, după ce o studiez câteva secunde, îmi dau seama că nu e. E reală. Un penis adevărat atingându-mi fața. Nu-mi dau seama al cui e, dar am impresia că îl recunosc, împreună cu mâna care îl ține.

Inima mi se strânge când apar din nou punctele de suspensie, urmate de o rugăminte. Te rog, te rog mult, sună-mă.

De data asta, o sun.

Polly răspunde salutându-mă scurt. Îmi dau seama că plânsese, probabil pentru multă vreme.

— De unde ai aia? întreb eu, prea șocată să pot plânge. Finch ți-a trimis-o?

— Nu. E o poză pe care am luat-o din telefonul lui. Ei nu știu că o am, spune, cuvintele împleticindu-i-se puțin pe limbă.

— Care ei? întreb, deși am deja o bănuială cu privire la partenerul lui.

— Finch și Beau. Am găsit foarte mult poze cu ei și cu fete. Inclusiv cu mine.

— Cu tine? repet, nevenindu-mi să cred.

— Da. Și clipuri cu mine și cu el, bălmăjește ea. Filmări în care facem sex și pe care mi-a zis că le-a șters. Dar sunt toate acolo. În telefonul lui…

— O, Doamne, Polly! am exclamat eu, speriată de-a dreptul. Trebuie să îl denunți. Mergem amândouă!

— Nu pot, spune ea. M-ar ucide ai mei!

— Dar nu putem să-l lăsăm să scape cu asta! Pur și simplu nu putem!

— E prea târziu.

— Cum adică prea târziu? strig eu. Consiliul de Onoare se întrunește mâine. Nu e deloc prea târziu!

— Nu pot… Mai degrabă intru în bucluc pentru ce spun decât să-i las pe ai mei să vadă toate astea.

— Nu! Nu ai făcut nimic greșit! Doar ai făcut sex cu un băiat de care îți plăcea.

— Nu știi cum sunt părinții mei, spune ea, vocea sunându-i ciudat de distantă. Nu mai pot suporta. Nu mai… Vreau să dispar pur și simplu…

VP - 225