— Acum?

— Doar dacă puteți… Sunt cam îngrijorată și mi-e greu să vorbesc cu tata despre asta, bălmăjește ea, pomenind apoi ceva de o urgență.

Dintre toate motivele posibile, cel mai îngrijorată e din cauza lui Polly.

Spune că ar putea încerca să-și facă rău.

VP - 228

— De ce crezi asta? întreb, îndreptându-mă spre mașină. Ce s-a întâmplat?

— E foarte supărată din cauza anumitor chestiuni, zice Lyla.

Îmi spun în sinea mea că adolescentele sunt predispuse la dramă, dar îmi aduc aminte de unele apeluri la care am răspuns când lucram pentru linia telefonică de prevenire a suicidului din Nashville, precum și de fata din Windsor care se sinucisese. Motivul pentru care eu și Kirk am mers la gala din seara petrecerii.

— Scumpo, lasă-mă să îi sun pe soții Smith și apoi vin la tine. În regulă?

— Sunteți sigură? Se face cam târziu.

— Sunt sigură, Lyla. O să fiu acolo.

Fără să mă panichez, închid și mă loghez la contul de la Windsor, găsind numărul de telefon și adresa soților Smith. Nu mă aștept să răspundă – și nici nu o fac –, dar le las mai multe mesaje prin care îi rog să mă sune.

Menționez că e urgent și că e vorba despre Polly. Pornesc apoi mașina și mă

duc înapoi în Avondale, pentru a doua oară pe ziua de azi.

Când ajung, cinci minute mai târziu, o văd pe Lyla stând în stradă, în adidași albi, blugi deschiși la culoare și o jachetă argintie, lucind toată în lumina farurilor mele. Nu am cum să nu o văd, dar ea tot îmi face disperată

cu mâna, alergând până la geamul meu.

— Bună ziua, spune ea, cu respirația tăiată. I-ați sunat pe părinții lui Polly?

— Da, am încercat, dar n-au răspuns.

— Nici ea nu răspunde la telefon, spune Lyla.

— Bine, zic eu, încercând să-mi păstrez calmul. Cred că o să mă duc până

acolo și o să bat la ușă. Doar ca să fiu sigură.

Lyla încuviințează, apoi întreabă dacă poate veni cu mine.

Din motive pe care nu le pot specifica în clipele acelea alimentate de adrenalină, mă simt ușurată de propunerea ei. De simpla ei prezență.

— Bine. Tatăl tău e în regulă cu asta?

— Da. I-am spus că veniți încoace. Dar o să îi dau un mesaj, spune ea, după care ocolește în fugă mașina și se urcă.

În secunda în care a închis portiera și și-a pus centura, își scoate telefonul din jachetă.

Întorc repede, apoi o iau la dreapta pe Ordway și o rog pe Lyla să-mi spună mai multe despre conversația avută cu Polly.

Simt cum mă privește și ezită, apoi spune:

— Mi-a zis că are dovada că nu ea mi-a făcut poza. Și că mai erau și alte poze acolo. Cu alte fete.

— Ce fel de poze? întreb eu.

VP - 229

— Știți dumneavoastră… rușinoase… sexuale, despre care simte că nu ar putea să le povestească domnului Quarterman sau părinților ei.

În timp ce lucrurile încep să se limpezească oribil de mult, îmi încleștez mâinile pe volan, ca să le opresc din tremurat.

— Lyla? întreb eu. Finch a făcut pozele alea?

— Da. Împreună cu Beau, aparent, răspunde Lyla încetișor. Nu aș fi crezut-o… dacă Polly nu mi-ar fi trimis una în seara asta. Era cu mine. Și cu Finch. Când eram leșinată. Și era… foarte rău.

— Dumnezeule mare! mă aud spunând, cu inima frântă.

Apăs accelerația și sunt bombardată cu imagini cu Finch. Bebelușul perfect, dormind în brațele mele. Băiețelul de cinci ani, jucăuș, făcând tocană

de napi pe treptele Parthenonului. Băiatul de zece ani pe plajă, clădind castele de nisip cu fetițele lui Julie, cu cinci ani mai mici.

Pur și simplu nu-mi vine să cred ce se întâmpla acum. Omul în care se transformase fiul meu, treptat, dar parcă brusc, în același timp.

Și totuși, cred. Pentru că, uneori, nu poți vedea tocmai lucrurile care sunt fix sub nasul tău.

∵

Când ajungem în fața casei lui Polly, atenția mi s-a întors la ea și la ce trebuia să facem în acel moment. Toate luminile sunt aprinse și cele două

mașini sunt pe alee. Iau asta drept un semn bun, deși nu-mi iese din minte nici scenariul rău.

— Ce ar trebui să facem? întreb eu, de parcă Lyla ar fi adultul și eu copilul.

— Nu știu. Să mergem și să sunăm la sonerie? sugerează Lyla, tocmai când o siluetă trece prin dreptul unui geam. Aia e ea?

— Nu-mi dau seama… Ar putea fi mama ei, spun eu.

— Mai bine mergem să aflăm.

— Da, încuviințez eu, paralizată de frică.

Lyla, pe de altă parte, deschide portiera și coboară din mașină. Mă uit la ea, cum se îndreaptă cu pași mari spre casă, uimită de curajul ei. Mă silesc să

o urmez, ajungând lângă ea tocmai când sună la sonerie. Profilul ei hotărât seamănă atât de mult cu cel al tatălui ei.