— Și eu pe tine, a spus Teddy, zâmbindu-mi larg, ceea ce l-a transformat imediat în adolescentul de altă dată.
Prea dulce pentru mine, mi-am zis, gândindu-mă la toate acele clișee cu cercetași care îi defineau atât de bine caracterul pentru simplul fapt că
întruchipau lucruri pe care el chiar le făcea. De fiecare dată când găsea un păianjen în casă, îl prindea într-un recipient și îl scotea afară. Deszăpezea aleea bătrânicii de pe strada lui fără să îi ia bani sau fără ca măcar să-și VP - 186
asume vreun merit. Nu înjura niciodată, înlocuind cuvintele urâte cu unele ca afurisenie sau ticăloșie. Se ruga dinaintea fiecărei mese, inclusiv la micul dejun și la prânz, dar o făcea rapid și discret, ca să nu stânjenească pe nimeni. Într-un fel, era opusul lui Kathie. Avea inima curată și nicio dorință
de a ieși în evidență.
— A trecut ceva timp, am zis eu, conducându-l în bucătărie.
— Cu siguranță, a răspuns el.
L-a salutat ferm pe tata, cei doi strângându-și mâna și dându-și reciproc o bătaie pe umăr.
— Mă bucur să te văd, amice, a spus tata, în timp ce mama s-a apropiat de Teddy, îmbrățișându-l mai degrabă ca pe o rudă abia întoarsă din Afganistan decât ca pe fostul iubit din tinerețe al fiicei ei.
— Nu ne-am mai văzut de la reuniunea de zece ani, nu? am întrebat eu, continuând pe același subiect.
Mi-am amintit că ratasem a douăzecea noastră reuniune din cauza excursiei în St. Barths pentru cea de-a patruzecea aniversare a lui Melanie, o pricină de ușor dezacord între mine și Julie, care mă rugase să insist pe lângă Melanie pentru schimbarea datei. A fost una dintre puținele dăți când nu m-am înțeles cu Julie, susținând în fața ei că aniversările de naștere ale prietenilor apropiați erau mai importante decât reuniunile de școală.
Teddy a scuturat din cap.
— Nu. Ne-am mai văzut de atunci… Mai ții minte? La Cootie Brown, acum câțiva ani?
— Ai dreptate, am zis, amintindu-mi de scurta întrevedere la unul dintre cele mai populare restaurante cu barbecue din oraș.
Am impresia că mă întorceam de la recitalul de balet al fiicelor lui Julie.
Oricum, Teddy era cu soția și băieții lor, cu toții părând fericiți. Îmi amintesc că îmi fusese puțin milă de el. Cred că avea legătură cu faptul că locuia încă
în Bristol și că încă frecventa restaurantul Cootie Brown. Din nu știu ce motiv, făceam o excepție pentru Julie, căci știam că viziunea ei era în continuă schimbare și că nu mai păstrase nimic din mentalitatea de provincial.
— Și asta când a fost? am întrebat eu, încercând să-l distrag pe Teddy de la privirea stânjenitoare și admirativă cu care îl țintuia mama. Acum patru-cinci ani?
— Șase, de fapt, a zis el numaidecât, apoi a șovăit și a adăugat: S-a întâmplat chiar după ce fratelui meu i s-a născut primul copil.
— Ei ce mai fac? am întrebat eu.
— Bine. Super. Mai au un copil. O fată.
— Ce drăguț! a exclamat mama, punându-și mănușile de bucătărie ca să
VP - 187
verifice cartofii, după care a continuat: Am văzut poze cu ea pe Facebook. Ce păr roșu are! De la cine l-a moștenit?
— Din partea tatei, a spus Teddy. Mama lui – bunica mea – avea părul roșu.
Mama a închis cuptorul, dar nu și-a dat jos mănușile, îndreptând una spre Teddy. Arăta ca o mănușă de polistiren de la un eveniment sportiv.
— Știți ceva? Pun pariu că și voi doi ați fi avut copii roșcați, a spus ea, uitându-se apoi la mine. Și în neamul meu avem…
— Uau, mama! am bălmăjit eu, în timp ce urechile și obrajii lui Teddy s-au colorat puternic. Uitasem cât de ușor se înroșește.
— Ei bine, aproape mi-a fost ginere, a anunțat ea în gura mare, punând paie pe foc.
Tata a chicotit.
— Îmi pare rău, Teddy. După cum observi, soția mea nu prea are tact.
— Nu-i problemă, domnule. Chiar îmi amintesc acest aspect despre soacra mea potențială, a replicat Teddy, făcând cu ochiul.
Niciunul dintre noi nu se așteptase la această glumă – eu una, nu – și am râs cu zgomot, simțind că mă detașez. Teddy părea și el relaxat, continuând să întrebe despre fratele meu.
— Ce mai face Max?
— E încă la New York, a răspuns mama. Tot singur.
Teddy a încuviințat din cap și a zâmbit.
— Îți dau ceva de băut, Teddy? am întrebat eu, deschizând frigiderul.
Acolo era, la vedere, baxul de Corona, achiziționat, evident, după ce mama îi studiase cu atenție coșul de cumpărături. Foarte grijuliu din partea ei.
— Sigur, a zis el. Dacă bei și tu.
Nu aveam de gând, dar am scos două sticle și le-am pus pe bufet, după
