— Poate că deja e combinat, am zis, spunându-mi că o cină la noi acasă nu excludea o relație.
La urma urmelor, eu eram căsătorită, dar asta nu o oprise pe mama.
— Nu, a spus ferm mama. Este clar singur… Hei! Am o idee! Poate ai putea să îi faci cunoștință cu vreuna dintre prietenele tale bogate și divorțate din Nashville?
Erau mai multe lucruri care mă deranjau la această sugestie (deși eram surprinsă că trecuseră mai mult de zece minute până când să pronunțe cuvântul „bogat”).
— Ăăă, tată, poți să mă ajuți puțin?
— Judy, a intervenit tata, dând din cap și chicotind. E puțin cam ciudat, nu crezi? Să o pui pe Nina să fie pețitoare pentru Teddy.
— Și ce e ciudat la asta? a făcut mama, în vreme ce eu mă întrebam dacă
se făcea că nu pricepe sau chiar nu pricepea.
De multe ori, între cele două era doar o linie fină.
— Ei bine… pentru că… e ca și cum eu i-aș face lipeala lui Patty, a spus tata, referindu-se la iubita lui din liceu, căreia i se dădea mult prea multă
atenție.
Nu din partea tatei, ci a mamei, care încă mai era geloasă, după toți acești ani. Chiar dacă reușise fără drept de apel să i-l fure pe tata. Chiar dacă tata nu mai avea niciun contact cu ea (mama era cea care se împrietenise cu ea pe Facebook). Nu avea niciun sens – prin urmare, era o mare sursă de amuzament pentru tata și pentru mine.
— Nu e deloc același lucru, a spus mama.
— Nu? Și de ce, mă rog? a făcut tata.
— Chiar așa, mamă, am intervenit și eu. De ce nu e?
— Pentru că, a început mama, încercând să-și înăbușe un rânjet răutăcios, Patty e o scorpie.
Tata a scuturat din cap, în vreme ce eu am izbucnit în râs.
— O, Doamne, mamă! Scorpie? Ești groaznică.
— Dacă așa e, a făcut mama. Chiar este o scorpie și o știți amândoi.
— Ei bine, mai scoate un tacâm! am anunțat eu în stilul unei gazde de emisiune-concurs, completată cu gesturi în maniera lui Bob Barker. Pentru că, ghici ce? Am invitat-o pe scorpie la cină!
— Și de ce ai face asta? a întrebat mama, pregătindu-mi terenul pentru următoarea glumă.
— Pentru că mi-a fost milă de ea. Avea un coș de cumpărături atât de trist. Numai un tort Entenmann cu cafea și un suc de prune.
VP - 185
Tata a râs, în timp ce mama s-a prefăcut supărată – și asta făcând parte din numărul ei împotriva lui Patty.
— Deci… la ce oră e „posibil” să ajungă Teddy? am spus eu, uitându-mă la ceasul de la cuptorul cu microunde.
— La șase, a spus mândră. Deci din clipa în clipă!
— Aha. Mă întorc imediat, am bălmăjit eu, retrăgându-mă în hol să-mi iau geanta.
M-am dus apoi în baie să mă pieptăn și să-mi retușez machiajul. Nu era că
voiam să arăt bine pentru Teddy; aș fi făcut la fel pentru oricare alt invitat, mai ales pentru cineva pe care nu-l mai văzusem de ani buni. Era pur și simplu o chestiune de mândrie.
Soneria a sunat pe când eu mă întorceam în bucătărie.
— Ar trebui să răspunzi, a zis mama.
— De ce eu? Tu ești cea care l-a invitat.
— Nina, a făcut mama, pe un ton mai ferm. Fii amabilă.
Am oftat, apoi m-am dus la ușă, încercând să-mi aduc aminte ultima oară
când l-am văzut pe Teddy și să mă decid care să fie primul nostru subiect de conversație. Ceva care să spargă gheața, dacă vreți.
— Bună, Teddy, am spus eu, deschizând larg ușa și zâmbindu-i unui străin de vârsta a doua, ai cărui ochi albaștri ca de gheață îmi aduceau aminte de băiatul cu care obișnuiam să mă întâlnesc.
Nu mă înțelegeți greșit, nu arăta rău. Arăta încă decent – sau cel puțin nu luase atât de mult în greutate – poate datorită staturii înalte și a profesiunii de polițist în funcție. Părul i se rărise mai mult decât m-aș fi așteptat, dar cu maxilarul puternic și cu forma frumoasă a capului, avea să se descurce. În orice caz, mi se părea că arăta mai bine acum, că scăpase de timiditatea băiețească.
— Bună, Nina, a răspuns el, arătându-se emoționat. Îmi pare rău, dar mama ta nu ar fi acceptat un refuz.
Am râs și mi-am dat ochii peste cap, spunând:
— Crede-mă, știu! Apoi, temându-mă că afirmația mea ar fi putut părea nelalocul ei, m-am aplecat în față și l-am îmbrățișat scurt. Mă bucur să te văd din nou.
