pentru totdeauna.

— Nu, Polly, așteaptă! țip în telefon, însă ea deja a închis.

Mintea mi-o ia razna, încercând să-mi dau seama ce e de făcut, când îl aud pe tata strigându-mă la masă. Brusc, simt nevoia să îl văd – fie și numai ca să

nu fiu singură – și practic dau fuga jos.

— Ta-daa! Linguini și scoici, anunță el când ajung. Prefă-te numai că nu sunt de la conservă. Și că broccoli nu e congelat!

Reușesc să zâmbesc. Dar, firește, își dă seama cât de forțat e și spune:

— E chiar atât de rea situația?

— Da, tată, spun eu, simțind că tremur. Cam este.

— Spune-mi, mă îmbie el, prin aburul care încă se ridică din farfuriile noastre cu paste.

Vreau să îi spun. Chiar vreau. Trag adânc aer în piept și încerc să îi spun, Dar nu pot. Pur și simplu. Nu despre asta. Am unul dintre acele momente în care îmi doresc ca mama să fi fost aici. Ei bine, poate nu chiar mama. Ci o mamă normală.

— Lyla? Ce se petrece?

Scutur din cap, apoi îi zic adevărul. Că îl iubesc și că e un tată grozav, doar că asta nu e genul de subiect pe care să vreau să îl discut cu el.

— Îmi pare rău, tata.

Mă așteptam să se arate frustrat, ba chiar furios, în schimb își duce mâna la buzunarul din spate, de unde scoate un bilețel. Mi-l întinde peste masă.

— Poftim.

Mă uit și văd numele Ninei Browning tipărit cu litere mici și drăguțe. Sub el este numărul ei de telefon.

— Mi l-a dat astăzi. Ca să ți-l dau ție.

— De ce? întreb eu, ridicându-l și dându-mi seama că nu-mi doream nimic mai mult în clipa asta decât numărul doamnei Browning.

Tata ridică din umeri și spune:

— Presupun că e îngrijorată în privința ta. Și te place. A spus să o suni.

Oricând.

— Uau, ce drăguț!

Tata încuviințează și spune:

— Da. Chiar e drăguță.

Apoi ia furculița, sugerând să ne punem pe mâncat.

— Tata, te rog, pot să mă ridic de la masă?

El pare surprins, poate puțin dezamăgit, dar răspunde simplu:

— Da, sigur. Poți mânca mai târziu.

Peste un minut, sunt înapoi în camera mea, cu bilețelul încă în mână. Îi formez numărul.

VP - 226

— Doamna Browning? întreb eu, când răspunde la primul apel.

— Da. Lyla?

— Da. Tata mi-a dat numărul dumneavoastră… Aveți treabă?

— Nu, spune ea. Îmi terminam cafeaua. Sunt la Bongo. Cel de lângă voi.

Ușurată că era atât de aproape, o întreb dacă poate să vină să mă ia. Îi explic că trebuie să vorbesc cu cineva despre Polly. Că e destul e urgent. Și că sunt îngrijorată că vrea să-și facă rău.

Cu o voce calmă și liniștitoare, îmi spune că o să închidă și că o să îi sune pe părinții lui Polly și că apoi vine să mă ia.

— Sunteți sigură? întreb eu, simțindu-mă vinovată. Se face cam târziu.

— Sunt sigură, Lyla. Vin imediat.

VP - 227

Capitolul 28

Nina

După-amiază devreme, după ce am plecat de la Tom și de la Lyla, nu m-am dus acasă. N-am putut pur și simplu. În schimb, am condus iarăși prin zonă. De data asta însă nu chiar fără direcție. Pe cât de disperată eram, acum aveam și un scop vag, și o speranță. Căutam pe cineva cu care să locuiesc după ce aveam să mă mut, încercând să-mi imaginez începutul unei vieți noi și diferite. Am decis că East Nashville chiar ar putea fi răspunsul. Nu singurul răspuns, căci mă vedeam locuind și în Bristol o vreme. Sau poate găseam un apartament în Princeton sau oriunde avea Finch să meargă la colegiu. Dar, dacă mă stabileam în Nashville, voiam să stau pe malul ăsta al râului, unde erau mai puțini oameni în genul lui Kirk și Melanie și mai mulți ca Tom și Lyla. Nu știam decât că Finch era acum singura mea prioritate și, oriunde aș

fi ajuns să locuiesc, aveam să fac tot ce-mi stătea în putere să-l ajut să devină

un om bun. Genul de om care știam că poate fi.

După-amiaza s-a transformat în seară, iar eu am sfârșit la aceeași cafenea din Five Points unde m-am întâlnit prima oară cu Tom. Masa noastră e ocupată, dar mă așez la cea de lângă, înșirând pe ea broșurile și pliantele de la agențiile imobiliare pe care le-am cules peste zi. Scot apoi din geantă un pix și încep să încercuiesc proprietăți, în vreme ce sorb din latte-ul decafeinizat. Și îmi permit să visez puțin la toate posibilitățile noii vieți care se aștern dinaintea mea și a lui Finch.

Apoi, tocmai când îmi strângeam lucrurile cu gândul să mă întorc acasă, văd că mă sună un număr necunoscut. La început, am crezut că era vreun agent, căci contactasem deja câțiva. Dar, când răspund, aud vocea unei fete spunându-mi pe nume.

— Da. Lyla?

— Da. Tata mi-a dat numărul dumneavoastră… Aveți treabă?

— Nu, spune ea. Îmi terminam cafeaua. Sunt la Bongo. Cel de lângă voi.

— O, uau! face ea, apoi: ați putea să veniți să mă luați?