Finch încuviințează din cap și spune:

— Așa e, mama.

— Și ce s-a schimbat? întreb eu, disperată să îl cred.

— M-am gândit mult… Și… și, mama, tot timpul am încercat să fac doar ce e mai bine, se bâlbâie el. Am vrut biletele alea ca să îi pot arăta Lylei ce simt pentru ea. Și tata știa asta. De-asta m-a lăsat să mă duc.

Cu coada ochiului, îl văd pe Kirk dând din cap la argumentul solid expus de fiul lui. Îi văd pe amândoi uitându-se la mine, așteptându-mi răspunsul.

— Ei bine, încep eu, știai că tatăl tău a încercat să-l mituiască pe domnul Volpe?

— Nina! intervine Kirk. Ajunge!

— Ba nu, Kirk, trebuie să știe asta, zic eu, întorcându-mi privirea la Finch.

Știai că tatăl tău i-a dat domnului Volpe cincisprezece mii de dolari ca să nu mai fie nicio adunare a Consiliului?

Finch ezită, suficient cât să se dea de gol. Deja știe. A fost și el părtaș la asta.

— Nu mai contează, spun eu, uimită că puteam fi și mai dezgustată decât eram deja. Deși, dacă tot am deschis subiectul, Kirk… Tom ți-a dat banii înapoi.

— Tipul ăla e un ratat, spune Kirk printre dinți.

— Ba nu, Kirk. Tom Volpe este departe de a fi un ratat. E un om bun. Și un tată grozav care a crescut o tânără superbă care, din nu știu ce motiv, chiar îl place pe fiul nostru!

— „Din nu știu ce motiv”? repetă Kirk. Uau, Nina! Foarte frumos din partea ta.

Trag adânc aer în piept și îl întreb pe Kirk:

— Putem vorbi în privat o secundă?

Mă urmează în dormitor, surprinzându-mă cu primul lucru pe care îl scoate pe gură:

— Uite, Nina. Chiar îmi pare rău…

— Pentru ce-ți pare rău, Kirk? Pentru mită? Pentru că ai mințit în privința concertului? Pentru că m-ai înșelat?

— Te-am înșelat? reacționează Kirk cu cea mai șocată și indignată

expresie pe care am văzut-o vreodată la el. De ce ai spune asta? Ce te-a apucat în ultima vreme? Parcă nu mai ești tu.

VP - 219

— Știu. Nu mai sunt eu de mulți ani. De când te-am lăsat să mă transformi într-o soție trofeu din Belle Meade.

— Soție trofeu? pufnește el. Suntem împreună din colegiu. Despre ce vorbești?

— Știi despre ce vorbesc, Kirk. Sunt un accesoriu. Așa mă vezi. Toată viața noastră este atât de… falsă. M-am săturat de ea.

— De ce, mai exact? strigă la mine. De casele noastre frumoase? De excursii? De stilul de viață?

— Da. De toate. Dar cel mai mult m-am săturat de tine, Kirk. De prioritățile tale care sunt invers decât ar trebui. De minciunile tale. De egoul tău și de prostiile tale. De exemplul pe care i l-ai dat fiului nostru…

— Fiului nostru? Un copil bun care a intrat la Princeton? Exemplul ăsta?

— O, Doamne. Ajunge cu placa de copil bun. Te rog, Kirk. Copiii buni nu complotează împotriva mamelor lor. Copiii buni nu își mint directorii în față.

— A făcut-o ca s-o acopere pe Polly. A fost un gest… cavaleresc.

— Eu nu cred asta, Kirk, îndoielile mele materializându-se deodată. Nu spun că Finch a făcut fotografia. Dar povestea e mai complicată decât ne spune el. Sau cel puțin decât îmi spune mie. Și… pur și simplu nu vreau să

mai am de-a face cu nimic din toate astea… Vreau să divorțez.

Kirk se holbează la mine, cu gura căscată, și atunci îmi dau seama că ar fi ceva care mi-ar înmuia inima, măcar puțin. Ar putea să-mi spună că am dreptate – sau măcar că îi pare rău. Sincer, de data asta.

În schimb, privește drept prin mine și spune:

— Cred că faci o mare greșeală. Dar dacă asta îți dorești cu adevărat…

atunci nu o să încerc să te opresc.

Scutur din cap și simt cu lacrimile încep să-mi șiroiască pe față.

— Știi ceva, Kirk? Teddy… la nouăsprezece ani, a protestat mai mult când m-am despărțit de el decât tu acum.

Kirk își dă ochii peste cap și face:

— Ei bine, sunt sigur că îl poți avea înapoi dacă vrei.

— Poate, zic eu. Poate chiar m-a iubit… Dar nu pe Teddy îl vreau înapoi.

Mă vreau pe mine. Și pe fiul meu… dacă nu e prea târziu.

∵

Douăzeci și cinci de minute mai târziu, am traversat râul și am ajuns pe străzile cu case aliniate pe unde obișnuiau să fie suburbiile traversate de tramvaie din Nashville. Nu reținusem adresa familiei Volpe de la ultima vizită, dar îmi aduceam aminte cum să ajung acolo – în jos pe Ordway și la stânga pe Avondale. Când ajung, trec de casa lor și parchez pe cealaltă parte a străzii. Când să ies din mașină, mă sună Melanie. Fără să gândesc prea mult, răspund.

VP - 220

— În sfârșit! face ea, sunând înspăimântată, dar ușurată. Ce naiba se întâmplă?

— Ce vrei să spui? zic eu, întrebându-mă la ce se referă și cât de multe știe.

— Mă refer la Polly! Am auzit că ea a făcut poza, până la urmă! Și că a făcut-o târfă pe Lyla! Și că i-a vandalizat veranda!

— De unde ai auzit asta? întreb, încă o dată uimită de cât de repede se răspândeau bârfele.

— De la Beau. Mi-a dat mesaj de la școală. Mi-a spus că a auzit că ați avut o întâlnire cu Walter? Și că Tom, Polly și părinții ei au fost de față?