Ăsta e ritmul gândurilor mele în timp ce conduc. Intrarea pe autostrada 440 pare ticsită, așa că o țin prin oraș, oprind la semafor după semafor, lacrimile Lylei curgând întruna. La fiecare câteva minute, mă gândesc la Quarterman și la Nina, și îmi dau seama că prea îi bag pe toți în aceeași oală.

Pe de altă parte, ei sunt chiar acolo, jucând afurisitul de joc. De altfel, cum ar putea Quarterman să conducă o școală ca Windsor dacă nu ar îndulci tot rahatul ăla? Și chiar îmi place Nina – n-am ce face în privința asta –, dar fiu-su e dubios. Poate că nu el a făcut poza și nu el ne-a scris pe verandă, dar a mințit la un moment dat. Și asta în detrimentul Lylei.

— Tata, încetinește! țipă Lyla, în timp ce aproape intru în Lexusul negru din fața mea.

Apăs frâna în ultima secundă, cu inima bătându-mi nebunește și cu mâinile transpirate pe volan.

— Scuze, bălmăjesc eu, în sinea mea spunându-mi că e cazul să-mi revin și să cer ajutor cuiva.

Atunci mă gândesc la Bonnie și fac la stânga unde ar fi trebui să fac la dreapta.

— Unde mergem? se oprește Lyla din plâns cât să mă poată întreba.

— La o prietenă.

— Ce prietenă?

Tonul întrebării este grăitor. Crede că nu am niciun prieten.

Fără să-i răspund, îmi văd de condus, croindu-mi drum prin istoricul Belmont, până ajung la casa veche și ciudată a lui Bonnie. Volvo-ul ei antic și de demult, plin de abțibilduri, e parcat pe alee, în diagonală. În oricare altă

zi, efortul ei de a parca m-ar fi făcut să zâmbesc.

— Tata, a cui e casa asta? întrebă Lyla.

Încă e supărată, dar curiozitatea i-a mai diminuat din isterie.

— Ți-am spus. E a unei prietene, îi răspund, parcând în spatele Volvo-VP - 212

ului. O cheamă Bonnie. Uneori vin aici și discut cu ea despre tot felul de lucruri. Despre tine… Vino să-ți fac cunoștință cu ea.

Am coborât amândoi din mașină și am închis portierele, în vreme ce Lyla mă urmează spre ușa din față.

— Ieși… cu ea? mă întreabă, ștergându-și nasul cu mâneca.

În clipa aceea, Bonnie apare în prag, cu niște ochelari gigantici și un șal care arată mai degrabă a pătură. Părul ei cenușiu este mai răzvrătit decât de obicei. Surprind o ușoară dezamăgire în privirea Lylei.

— Ia te uită cine a venit! face Bonnie și deschide ușa.

— Neața, Bonnie, spun eu. Scuze pentru vizita surpriză.

— Dar e o surpriză plăcută, Tommy. O surpriză foarte plăcută, adaugă ea, privind dincolo de mine. Tu trebuie să fii Lyla, nu-i așa?

Expresia ei devine și mai călduroasă.

— Da, doamnă, răspunde Lyla, forțând un zâmbet cu buzele strânse, care apare mereu atunci când îi e prezentată unui adult.

— Cât de mult mă bucur să te cunosc! Eu sunt Bonnie, spune ea și îi întinde o mână care apare din adâncurile șalului. Îi strânge mâna Lylei, apoi o trage într-o îmbrățișare scurtă. Hai înăuntru, scumpo!

Lyla pășește înăuntru, eu o urmez și amândoi suntem bombardați de mirosul dulce, de prăjitură, deși nu-mi dau seama exact ce anume. Poate scorțișoară? Văd că și Lyla este intrigată de-acum, nu doar de ideea că am și eu o prietenă, ci de persoana lui Bonnie. Pentru prima oară, pare-se că am luat o decizie cu care e de acord și fiică-mea.

Bonnie ne conduce la veranda din spate, scăldată în lumina soarelui de dimineață și decorată cu tapițerii în culori țipătoare. Mă așez pe un scaun de culoarea smaraldului, în timp ce Lyla alege unul din fața mea, de culoare albastru-safir.

— Vă aduc o ceașcă cu ceai de mentă? întreabă Bonnie cu glasul ei muzical și cu un accent care pare aproape irlandez. E delicios!

Încuviințăm amândoi din cap și o urmărim cum se duce înapoi spre bucătărie. Niciunul dintre noi nu zice nimic preț de câteva minute. Stăm acolo și așteptăm până când Bonnie se întoarce cu o tăviță din lemn. Pe ea se află trei cești aburinde pe trei farfurii diferite, împreună cu niște șervețele roz pe care scrie La mulți ani! Pe tavă mai este și o ulcică cu lapte și un bol plin cu cuburi de zahăr care îmi aduc aminte de setul de ceai de jucărie al Lylei de când era mică. Eu și Lyla luăm fiecare câte o ceașcă înainte ca Bonnie să pună tava pe un cufăr de răchită care are și rol de măsuță de cafea.

Se așază apoi pe scaunul roșu de lângă Lyla, împărtășind cu ea vederea spre curtea din spate. Îmi face semn spre fereastră, apoi sus, înspre copaci. Eu stau cu spatele la fereastră, dar știu ce îi arată.

VP - 213

— Vezi casa aia magnifică din copac? o întreabă Bonnie pe Lyla.

Ea încuviințează din cap, captivată.

— Știi cine a construit-o? întreabă Bonnie, în timp ce își pune două cuburi de zahăr în ceașcă.

Amestecă apoi cu o linguriță, creând sunetul acela hipnotic, mici lovituri de metal pe porțelan.

— Tata? ghicește Lyla.

Bonnie zâmbește, încuviințează din cap și scutură ușor lingurița pe marginea ceștii înainte să o pună înapoi pe tavă.

— Da, tatăl tău… Poate sunt subiectivă, dar trebuie să o spun: cred că e cea mai bună casă din copac din tot statul Tennessee. Poate din toată lumea.

Lyla îi zâmbește, iar mie mi se înmoaie inima.

— Deci, spune-mi, începe Bonnie, încruntând din sprâncene și luându-și alura de psihiatru, de ce nu ești la școală?

Lyla își pune ceașca jos.

— Întreabă-l pe tata. Din cauza lui am plecat în mijlocul testului la științe, spune, uitându-se apoi la mine.

— Are legătură cu poza? Cea de la petrecere? întreabă Bonnie, fără să-și ia privirea de la Lyla.

Îi dau puncte bonus pentru abordarea directă.

Lyla încuviințează din cap, apoi insistă, iute și ferm, că fosta prietenă a lui Finch a făcut poza și că el este nevinovat. Complet nevinovat. Fără să mă leg de afirmațiile ei, adaug niște elemente-cheie: faptul că Lyla s-a dus acasă la Finch cu o zi în urmă și că veranda ne-a fost vandalizată. Lyla spune că tot Polly a făcut și asta, după care încheie cu o remarcă la adresa episodului de dimineață, numindu-l „umilitor” și acuzându-mă că mereu înrăutățesc lucrurile.

— Deci Finch e nevinovat și eu sunt personajul negativ, nu? izbucnesc eu, efectul liniștitor al lui Bonnie începând să se piardă.

— Tată, eram în mijlocul unui test!

— Ai spus că nu era important.

— Și ce contează?

Bonnie încuviințează din cap plină de compasiune, apoi i se adresează.