— În regulă, Lyla, și cum ți-ai fi dorit să fi gestionat tatăl tău situația astăzi?

Lyla oftează, apoi dă un răspuns lung și alambicat, cuprinzând totul de la vopseaua portocalie de pe hainele mele până la cum am țipat pe holurile școlii.

— Adică ar fi putut să îl sune pe director și să nu facă ditamai scena! Și murdar de vopsea!

VP - 214

Bonnie se uită la mine.

— Înțelegi cum se simte?

— Da. Cred, zic eu. Și are dreptate că mi-am pierdut cumpătul… dar trebuia să fac ceva. Și uneori mi se pare că Lyla este mai preocupată de detalii… de aparențe… decât de imaginea de ansamblu… De exemplu, chiar nu cred că îi pasă cuiva dacă am eu vopsea pe haine.

Bonnie îmi zâmbește ușor, apoi își întoarce privirea la Lyla.

— Înțelegi ce încearcă să spună?

Lyla ridică din umeri, după care răspunde la fel ca mine:

— Cred.

Bonnie își drege glasul și continuă:

— Și nu crezi că încearcă să facă ce e mai bine pentru tine?

— Da, dar asta nu mă prea ajută, spune Lyla. Nu mă ajută deloc. Habar nu are cum e să fii în pielea mea… și dă buzna așa în școala mea. În lumea mea.

— Nu pentru multă vreme, șuier eu printre dinți.

Lyla pufnește zgomotos, după care arătă spre mine și îi zice lui Bonnie:

— Vedeți? Vrea să plec de la școală din cauza asta! Spuneți-i că e ridicol.

Și atât de nedrept! Nu e vina școlii.

— În regulă. Dar înțelegi motivul pentru care tatăl tău are o oarecare animozitate față de Windsor? La urma urmelor, cineva din școala aceea ți-a făcut poza și nimeni nu a fost încă pedepsit. Și au trecut atâtea zile, spune Bonnie, articulând motivele pentru furia și frustrarea mea într-o manieră

atât de frumoasă și de succintă, încât îmi vine să bat palma cu ea ori să o îmbrățișez.

— Mda, bine, înțeleg asta, spune Lyla. Și apreciez că e un tată bun și tot restul… Dar… E mereu atât de supărat pe toată lumea… Crede că lumea întreagă e împotriva noastră sau ceva de genul. Și nu e. Chiar nu e…

Adevărul afirmației ei mă lovește din plin și le simt pe amândouă

uitându-se la mine, în timp ce încerc să-mi recapăt respirația.

— Tom? întreabă Bonnie încetișor.

— Da? răspund eu, cu capul vâjâindu-mi.

— Are Lyla dreptate aici?

Eu dau încet din cap.

— Da, are.

Susținându-mi privirea, Lyla îmi spune:

— Și da, tată, știu că unii oameni din Belle Meade sunt nașpa. Unii sunt niște snobi care ne privesc de sus. Dar majoritatea nu sunt așa. Unii sunt ca noi, doar că au mai mulți bani… și dacă banii, și aparențele, și lucrurile de genul ăsta nu contează, asta înseamnă că n-ar trebui să conteze în niciun sens, spune ea, părând atât de sinceră și de curajoasă.

VP - 215

Încuviințez încă o dată din cap, simțind adevărul spuselor ei la un nivel mai profund decât aș fi crezut că era posibil.

— Vreau doar să ai încredere în mine uneori, continuă ea. Să mă lași să-mi fac propriile păreri despre oameni… care poate că nu vor coincide cu ale tale. Fie că e vorba despre Grace… sau Finch… sau oricine altcineva. Și da, o să fac greșeli, dar a venit momentul să ai încredere în minte. Dacă o dau în bară, o dau în bară. Dar îmi doresc – și am nevoie – să crezi în mine.

— În regulă, am zis eu, încuviințând din cap și alungând niște lacrimi neașteptate. O să încerc.

— Și tu, Lyla? intervine Bonnie. O să încerci și tu? Să nu mai fi așa dură cu el? Să înțelegi ce greu trebuie să îi fie să te crească de unul singur?

— Da, spune Lyla, uitându-se întâi la Bonnie, apoi la mine. O să încerc și eu, tata. Îți promit.

Răspunsul ei mă aduce în pragul plânsului, deși reușesc să mă abțin după

ce iau prima gură de ceai.

— Ei bine, spune Bonnie, ăsta e un început cu adevărat bun.

— Da, sunt eu de acord.

— Da, zice și Lyla.

— Acum, face Bonnie deodată, ce-ați zice să facem un mic tur al celei mai frumoase case din copac?

VP - 216

Capitolul 26

Nina

După plecarea în trombă a lui Tom, Walter îi dă liber lui Finch pentru restul zilei, amintindu-i să fie a doua zi la școală pentru audierea de dimineață. Nu vorbesc cu el până nu ieșim afară, iar atunci îi spun să se ducă

direct acasă. Și că ne întâlnim acolo.

Finch încuviințează din cap și pleacă spre parcarea elevilor, în vreme ce eu mă duc drept la mașină. Urc, îmi pun centura și trag câteva guri de aer.

Înainte să pornesc motorul, mă conving să îl sun pe Kirk, știind că nu pot să

conduc și să vorbesc la telefon în același timp. Nu cu el. Nu despre asta.