— Îmi pare așa rău de tine și Kirk, spune ea în cele din urmă.

— Da, mamă. Și mie îmi pare rău.

— Știu că asta nu e treaba mea și nu trebuie să-mi spui dacă nu vrei, începe ea o afirmație destul de neobișnuită pentru mama, dar… crezi că e vorba de altcineva?

Ridic din umeri.

— Sincer, mamă? Nici nu știu. Probabil că da… Dar nu de asta plec… Aș

putea trece peste o aventură, dacă asta ar fi singura problemă.

— Ai putea? face ea.

— Da, așa cred. Oameni buni mai greșesc, zic eu, sperând ca zicala să i se aplice și lui Finch. Dar… mi-e teamă că soțul meu nu mai e un om bun.

Mama încuviințează din cap, nefăcând nici măcar o încercare de a-i lua apărarea ginerelui ei.

— L-ai plăcut vreodată? întreb eu, gândindu-mă la amintirile lui Julie de la minigolf.

— Firește că l-am plăcut, răspunde ea, puțin prea mecanic.

— Serios? Spune-mi adevărul… te rog.

Mama oftează și zice:

— Ei bine, la început, nu eram sigură. L-am plăcut, dar mi se părea puțin snob, iar voi doi parcă nu prea… vă potriveați… Dar îmi dădeam seama că

simțeai că era ce-ți trebuia ție…

— Așa a fost, zic, uimită că mama văzuse lucrurile atât de limpede – chiar înaintea mea. Și totuși, tânjeam după cum ar fi putut fi. După cum am fi putut evolua împreună într-o altă direcție.

— Și mi-a plăcut mult cum avea grijă de tine. Era un gentleman. Dar, cu timpul, asta s-a schimbat, continuă ea. El s-a schimbat. Pare mai… egoist acum.

— Știu, confirm eu, gândindu-mă că asta era încă puțin spus. Când crezi că s-a petrecut schimbarea? După ce și-a vândut compania?

— Așa cred, da, răspunde mama. După, nu-i mai ajungeai cu prăjina la nas. Și cred că a început să te ia și pe tine de bună… Are o anumită… lipsă de respect care ne deranjează pe mine și pe tata.

Încuviințez din cap, știind că avea dreptate și regretând exemplul pe care Kirk i-l oferise lui Finch, precum și faptul că permisesem asta pentru prea mult timp. Îi spun acest lucru mamei, după care adaug plină de speranță:

— Dar mai bine mai târziu decât niciodată, nu-i așa?

— Absolut, spune mama, punând o lingură generoasă de cafea instant în termosul de la Universitatea din Tennessee pe care cred că îl avea de prin anii ’80. Cred că și Teddy ar fi de acord cu afirmația asta, spune și mă

VP - 208

privește încrezătoare.

— Mamă! zic eu, scuturând din cap.

— Ce? face ea, cu ochi nevinovați. Spuneam doar.

Când mai am cam șaisprezece kilometri până la Nashville, primesc un telefon de la Walter Quarterman.

— A avut loc un eveniment. Ați putea să veniți, vă rog?

— Ce fel de eveniment? întreb eu, cu inima cât un purice, întrebându-mă

dacă avea legătură cu mesajul vocal al Melaniei.

— Prefer să nu discut despre asta la telefon, îmi spune Walter.

— În regulă, zic, după care îl întreb dacă a vorbit și cu Kirk.

— Nu, v-am sunat pe dumneavoastră mai întâi.

— Vă mulțumesc, adaug și îi zic că ajung cât de repede pot.

*

Douăzeci de minute și câteva reguli de trafic încălcate mai târziu, parchez în fața școlii și dau buzna înăuntru.

— Am o întâlnire cu domnul Quarterman, îi spun lui Sharon de la recepție. Mă așteaptă.

Ea încuviințează din cap și îmi dă să semnez în afurisita de condică, dar eu o resping, bombănind că sunt deja în întârziere și țâșnind de-a lungul holului.

Când ajung în dreptul biroului lui Walter, bat și intru într-o încăpere plină

de oameni. Walter e la biroul lui, iar în fața lui, într-un semicerc de scaune, stau Finch, Tom, Polly și părinții lui Polly.

Stomacul mi se face ghem, în vreme ce Walter se ridică să mă salute, după

care îmi face semn către singurul scaun liber, care se întâmplă să fie chiar lângă fiul meu. Mă așez, în timp ce îi salut pe Tom, Polly și pe părinții ei cu câte un semn din cap, lăsându-l pe Finch la urmă. Toată lumea pare relativ liniștită, în afară de Polly.

— O să ni se alăture și Kirk? întreabă Walter.

— Nu, răspund eu. Poți să-mi spui ce se întâmplă?

— Da, spune Walter, dând din cap. După cum am discutat și la telefon, Nina, a avut loc un eveniment și, din nefericire, avem două versiuni diferite ale aceleiași povești.

Polly scoate un suspin, îngropându-și fața în mâini, în vreme ce tatăl ei o cuprinde pe după umeri și încearcă să o liniștească.

— Poate cineva… să treacă la subiect? izbucnesc eu.

— Desigur, se răstește Tom, cu un glas rece și impersonal. Cineva a scris cuvântul târfă pe veranda noastră.

— O, Doamne! Îmi pare atât de rău!

Tom ignoră remarca mea și continuă: