VP - 167
— Afurisitul! a spus Julie în barbă. Știam eu!
Pe când începea să se ambaleze, am ridicat mâna și am oprit-o.
— Da, dar, sincer, asta e cea mai mică dintre probleme. Mă deranjează
mai degrabă… cum e ca soț și ca tată, ce fel de persoană a ajuns, în general…
Cred că aventura este doar unul dintre simptome… Și pur și simplu nu pot să
mai continui.
— Adică? a întrebat ea încetișor.
— Adică… vreau să divorțez, am spus.
Julie nu a schițat niciun gest. Ca și cum se aștepta la asta.
— În regulă, a zis ea. Să recapitulăm. Ai găsit dovezi? Mesaje sau extrase?
— Nu, doar apelul din greșeală și ce mi-a spus Tom că a auzit. Știu că este circumstanțial, dar am sentimentul că e adevărat. Un sentiment foarte puternic.
— Și e destul, a spus ea. Dar tot cred că îți trebuie un detectiv particular.
Știu pe cineva în Nashville. Este foarte bun.
Am scuturat din cap.
— Nu am nevoie de dovezi. Știu ce face.
— Da, dar vei avea nevoie de ele. Legea în statul Tennessee se bazează pe culpă.
— Adică?
— Adică adulterul joacă un rol în pensia alimentară. Și ar putea fi și un atu. Pentru Kirk este foarte important cum văd oamenii lucrurile.
— Ba nu, am zis eu, scuturând din cap.
— Ei bine, îi pasă cel puțin de cum văd anumiți oameni lucrurile. Altfel nu s-ar mai obosi cu actele de caritate.
— Poate, am zis eu. Dar oamenii ăia îi dau permis de liberă trecere indiferent de situație… pentru banii lui. Îl adoră pentru banii lui.
— Știu, a zis ea. E dezgustător.
Ne-am balansat în tăcere câteva secunde, amândouă privind la gazonul din față, care se compunea dintr-un mic pătrat de iarbă verde, o magnolie frumoasă și un strat de hortensii albe plantate de-a lungul verandei. Peisajul era atât de simplu, încât îmi amintea de desenul unui copil, până și fluturele galben care dădea târcoale unei flori din apropierea noastră. Îmi dădeam seama că și Julie se uită în direcția aceea, amândouă urmărindu-i zborul, un du-te vino în lumina soarelui.
— Deci vrei să fii avocata mea? am întrebat eu.
— Nu știu, Nina… a spus Julie cu un oftat.
— Cum adică nu știi? Ești cea mai bună prietenă a mea și ești avocat de divorțuri! am făcut eu, râzând scurt.
— Știu. Și m-aș bucura să-ți preiau cazul, a spus ea, deși mie nu mi se VP - 168
părea nimic de bucurat în acest context. N-am nicio îndoială că m-aș
descurca. Dar poate ai vrea să iei în considerare pe cineva mai bun.
— Mai bun? Haide, Jules. Nimeni nu e mai bun ca tine.
— Adevărat, a zis ea, zâmbindu-mi. Dar știi la ce mă refer. Există avocați specializați în clientelă cu bani și faimă.
— Eu te vreau pe tine, am zis eu, scuturând din cap.
— Bine atunci. Contează pe mine. Mereu.
Am încuviințat din cap și am spus:
— Și acum ce urmează?
— Angajăm un detectiv particular… și adunăm toate informațiile posibile.
Rapoarte financiare, extrase de cont, investiții, o listă cu toate bunurile voastre… Apoi depunem citație. Dar adună ce poți, pentru moment. După ce strângem material, o să depunem plângere. Urmează o perioadă obligatorie de șaizeci de zile. Pe urmă o să aflăm…
— Crezi că se ajunge la proces? am întrebat eu, cu stomacul ghem.
— Posibil. Probabil.
