Finch trage aer în piept, dând în sfârșit semne de emoție sau cel puțin de talent actoricesc.

— Polly, spune el, începând să vorbească repede. Sau una dintre prietenele ei. Dacă nu a fost ea, sigur știe cine a fost. E implicată fără doar și poate.

— Fiule, acuzația ta este destul de gravă, intervine Quarterman. Ai vreo dovadă?

— Nu am dovezi solide, răspunde Finch. Doar că ieri… Polly a făcut-o pe Lyla… fix așa.

— Vrei să spui târfă? m-am silit eu să rostesc cuvântul, urechile vuindu-mi.

Finch îmi susține privirea, apoi dă încetișor din cap.

— Da, domnule. Acela a fost cuvântul folosit.

Ceva dinăuntrul meu cedează, așa că mă aplec spre el și îi șuier printre dinți:

— Și nu crezi că tu ești responsabil pentru toate astea?

Finch scutură din cap și spune:

— Nu, domnule, eu n-am făcut nimic pe veranda dumneavoastră.

— Ei bine, nu crezi că poza făcută fiicei mele a contribuit la asta?

Finch îmi răspunde privirii mele furioase cu o privire goală. Fărâma de bunăvoință pe care am fost dispus să i-o arăt după vizita de sâmbătă

VP - 205

dimineața se duce pe pustiu și trebuie să-mi înfrânez dorința puternică de a sări la el.

— Nu înțeleg ce vreți să spuneți… începe el.

— Domnul Volpe vrea să spună, îi traduce Quarterman pentru mine, că

poza ta – cea făcută Lylei – este probabil motivul care a pus toate aceste lucruri în mișcare.

Finch clipește, apoi scutură cu îndrăzneală din cap și zice:

— Nu, domnule. Cu tot respectul, nu sunt de acord cu această afirmație.

De data asta, chiar sar din scaun, având satisfacția să îi văd frica strecurându-i-se pe chip.

— Domnule Volpe! Așteptați! Vă rog, ascultați-mă! strigă el, ridicând palmele în aer. Nu eu am făcut poza aia Lylei! Și nu eu am pus acea descriere.

Și nici nu am trimis-o nimănui!

— Poftim? am făcut eu și Quarterman la unison.

— Vă jur! continuă Finch. Întrebați-o pe Lyla. Ea știe adevărul!

— Ei bine, fie ai mințit atunci, fie minți acum. Care din două? întreabă

Quarterman.

— Atunci am mințit, domnule. Și îmi pare foarte rău pentru asta. Dar acum vă spun adevărul. Nu eu am făcut poza aceea Lylei.

— Ei bine, atunci cine a făcut-o? am țipat eu la el.

— Polly, spune el, uitându-se la Quarterman, apoi din nou la mine. O

acopeream… Dar după ce i-a spus ieri Lylei? Și după ce a scris ce a scris pe veranda dumneavoastră? Nu merită ajutorul meu.

Scutură din cap, după care mă privește în ochi cu atâta îndrăzneală, încât sunt convins că doar un scenariu din două poate fi adevărat. Finch este fie complet nevinovat, fie un sociopat absolut. Fie seamănă mai mult cu maică-sa, fie cu taică-său. Habar nu-am care e varianta corectă, dar nu mă las până

nu aflu.

VP - 206

Capitolul 24

Nina

Mă trezesc pe la patru dimineața în dormitorul unde mi-am petrecut copilăria, știind că nu voi mai putea adormi la loc. Sunt prea anxioasă, mintea fiindu-mi înțesată de gânduri despre trecut, despre viitor și despre mizerabilul purgatoriu prezent în care mă aflam. O parte din mine regretă că

am fost atât de deschisă noaptea trecută. În primul rând, pentru că le-am spus tuturor despre planurile mele de divorț – indiferent de ce a făcut, Kirk merită respectul de a-mi afla decizia înaintea celorlalți. Dar și pentru că i-am povestit lui Teddy ce mi se întâmplase la colegiu. Știu că se zice că adevărul te eliberează, dar, serios acum, care era rostul în a îngrijora și a supăra pe toată lumea?

Mai mare decât regretul cu privire la deciziile mele din trecut e groaza de ceea ce urmează. Mi-e groază să-l văd pe Kirk, groază să-l confrunt pe Finch cu privire la concert și la ce s-a întâmplat acasă la noi. Dar știu că trebuie s-o fac și nu mai are rost să amân. Așa că mă ridic, îmi fac repede patul, mă spăl pe dinți și mă îmbrac. Îmi arunc pijamalele și cosmeticele în bagaj și mă

furișez pe scări în jos, sperând să las un bilețel de bun-rămas și să mă

strecor pe ușă afară. Însă o găsesc pe mama stând la masa înaltă din bucătărie, îmbrăcată în halat și jucând solitaire pe laptopul ei.

— Pleci? face ea, ridicând privirea spre mine imediat după ce și-a mutat cartea. Așa devreme?

— Da, am multe de făcut azi.

Ea încuviințează din cap și mă întreabă dacă poate să-mi facă niște cafea pentru drum.

— Ar fi super, mamă. Mulțumesc.

Se ridică, se duce la aragaz și pornește ochiul. Zâmbesc în sinea mea, dându-mi seama că se referise la cafea instant. Firește, scoate din dulap un borcan cu cafea Folgers, împreună cu niște frișcă pudră și două pachete de îndulcitori.

— O beau neagră, zic, gândindu-mă că poate o arunc pe drum și aștept până dau de un Starbucks sau măcar de un Chick-fil-A.

Dar, pe de altă parte, poate cafeaua instant a mamei este tot ce-mi trebuie acum.

Ne sprijinim amândouă de bufet, așteptând să fiarbă apa și privindu-ne VP - 207

fix în ochi.