— Da, ai mai spus asta, mama.
— El știe că ai fost la concert? l-am întrebat, dându-i o ultimă șansă.
— Nu, a spus el, deschizând în sfârșit ochii ca să mă poată minți în față.
Minciuna numărul trei, mi-am zis și am ieșit din cameră.
∵
Am ajuns în Bristol la puțin timp după ora două, oprindu-mă întâi la Julie acasă, o cabană micuță în care ea și Adam trăiau de o viață. Pe când ieșeam din mașină, am zărit-o pe unul dintre cele două balansoare de pe veranda din față pe care o vopsiseră de curând. Eu o ajutasem să aleagă culoarea: Tranquil Blue de la Benjamin Moore.
— Bună! am strigat eu, făcându-i cu mâna. Îmi place la nebunie veranda!
E atât de drăguță!
Ea mi-a întors salutul, continuând să se dea în balansoar.
— Mulțumită ție!
Am urcat treptele, în timp ce ea s-a ridicat, desfăcându-și larg brațele și cuprinzându-mă apoi într-o îmbrățișare strânsă și lungă. Îmi dădea o senzație de bine, la fel ca mirosul parfumului pe care îl avea încă din liceu –
Chanel No. 5, despre care glumise cândva că era singurul pe care îl avusese.
— Ai mai slăbit? Te simt mai slabă, i-am zis eu, dându-mă înapoi să mă uit mai bine a ea. În afară de plimbări lungi și ture de bazin, Julie nu fusese niciodată la sală, și avea constituția unei păsări delicate. Cumva opusă
personalității ei. Mai slabă decât de obicei, am adăugat eu.
— Nu cred, a zis ea, trăgând de talia pantalonilor ei scurți și uitându-se în jos ca să verifice golul dintre elastic și stomac. N-am cântar, așa că nu sunt foarte sigură.
VP - 166
— N-ai cântar? m-am mirat eu, gândindu-mă la mine, care mă cântăream de două ori pe zi, în principal din cauza unui obicei prost, dar și al vigilenței generale.
Pentru Kirk era foarte important să fiu slabă și, astfel, acest lucru devenise important și pentru mine.
— Nu. Nu de când le-am prins pe fete cântărindu-se, a zis ea, pe când ne-am așezat fiecare într-un balansoar. Nu i-am dat prea mare importanță până
când Reece nu s-a declarat învingătoare pentru că avea cu jumătate de kilogram mai puțin ca Paige. A scuturat din cap și a pocnit din degete: Am curmat răul de la rădăcină.
— Doamne, te pricepi la chestiile astea, am zis, gândindu-mă dacă pentru Paige, care moștenise conformația mai robustă a lui Adam, fusese o experiență prea dură; Reece arăta fix ca mama ei.
M-am simțit prost pentru că m-am gândit la asta și am luat-o drept încă
un semn al faptului că mă concentram pe lucrurile nepotrivite. Eram sigură
că Julie nu-și făcuse nicicând griji despre așa ceva. Lipsa ei de superficialitate, împreună cu sentimentul acceptării de sine, se transmisese tuturor celor apropiați ei, în special fiicelor ei.
— E bine că am băiat, am continuat eu. Dacă aș fi avut fată, aș fi stricat-o și mai rău…
— Ba nu, a răspuns ea, fără să nege că l-aș fi stricat pe Finch.
Mi-am zis atunci că nu era cazul să fiu defensivă. Trebuia să am obrazul gros. La urma urmelor, dacă aș fi vrut pe cineva care să mi-o zică cu binișorul, aș fi apelat la Melanie.
— În fine, am zis eu.
— Da, în fine… ai vrea să mănânci ceva? Am făcut salată cu pui.
— Nu, mulțumesc, am zis. Nu prea mi-e foame acum.
— Ceva de băut? Cafea? Ceai dulce? Un pahar de rosé?
De fapt, mi-ar fi prins bine niște cofeină, dar nu voiam să întrerup momentul. Voiam să rămânem fix unde eram, pentru cât mai mult timp posibil.
— Nu, mulțumesc, am zis. Unde sunt Adam și fetele?
— Au niște comisioane de făcut… Le-am dat o listă foarte lungă.
Am zâmbit și i-am mulțumit, știind că făcuse asta numai pentru mine, probabil schimbându-și propriile planuri pentru ziua de astăzi.
— Desigur, nicio problemă, a spus ea. Deci, ia zi-mi, ce se întâmplă?
Presupun că are legătură cu Finch?
— Da și nu, am răspuns eu, după care am început să îi povestesc totul.
Vizita noastră la Tom și Lyla. Scuza lui Finch. Biletele la Luke Bryan.
Minciunile lui Finch. Minciunile lui Kirk. Totul.
