După ce au trecut câteva minute bune fără ca telefonul să sune, mi-am zis să fiu proactivă și să încerc din nou. A intrat căsuța vocală. I-am lăsat un mesaj, apoi i-am scris un altul. Și încă unul.
Am început să mă panichez – sau cel puțin versiunea mea de panică, și anume să stau nemișcată, privind în gol și imaginându-mi-l pe Kirk sărutând o femeie mai tânără și mai frumoasă. Mi-am spus în sinea mea că frumusețea și vârsta erau irelevante. Infidelitatea rămânea infidelitate. Poate cineva de vârsta mea sau mai mare, care avea mai multă substanță, experiență de viață
și realizări mai însemnate, putea produce răni mai adânci.
În cele din urmă, a sunat înapoi. Am tras adânc aer în piept și am răspuns.
— Hei, ce faci? a întrebat el, atât de inocent, încât îl făcea să pară cu atât mai vinovat.
— Nimic, am zis eu. Unde ești?
— Cum adică? a întrebat el, căscând fals sau, cel puțin, exagerat.
— Adică unde ești.
— În Dallas.
— Unde în Dallas?
— În camera mea.
— La ce hotel?
— The Mansion din Turtle Creek, unde stau mereu.
— Cu cine ești?
— Cu nimeni.
— Cu cine erai acum o oră? Când m-ai apelat din greșeală?
— Te-am apelat din greșeală? a repetat el.
— Da, Kirk.
— Ei bine… să mă gândesc… acum o oră?… Am fost cu Gerald Lee…
VP - 161
— Am auzit vocea unei femei, Kirk.
— Nu m-ai lăsat să termin.
— Termină atunci.
— Am fost cu Gerald și logodnica lui. Ți-am spus că s-au logodit?
— Nu, am zis eu, gândindu-mă că trecuseră ani buni de când nu mai pomenise de Gerald, făcând astfel din fostul lui prieten de facultate un alibi foarte convenabil. Nu mi-ai spus.
— Da. Așa, și am fost să mâncăm…
— Am crezut că ai avut o migrenă.
— Am avut. Încă am. Dar tot trebuie să mănânc. Iar acum mă pun înapoi în pat. Vocea i-a sunat brusc înăbușită și grăbită.
— Îmi pare rău că nu te simți bine, am zis eu pe cât de indiferentă am putut.
— E în regulă, o să fiu bine, a zis el. Acasă totul e bine?
— Firește, am zis, făcând o pauză și ascultând liniștea dubioasă de pe fundal. Mi l-am închipuit ascuns în baia de marmură a hotelului, cu cineva așteptându-l în camera alăturată. Sau poate chiar era lângă el, în pat, auzindu-mi fiecare cuvințel, așa încât să mă poată analiza împreună după.
— Bine, atunci. Ne vedem mâine, a spus el.
— Da, am răspuns, silindu-mă apoi să îi spun cele două cuvinte pe care voiam să i le spun: te iubesc. Nu au părut adevărate, ci mai degrabă au părut un test, și am așteptat să văd ce răspunde.
— Și eu, a zis el simplu, picându-l cu brio.
∵
Câteva secunde mai târziu, telefonul mi-a sunat din nou. Mă așteptam să
fie Kirk, să încerce să se scuze pentru că mi-o tăiase, să încerce să îndrepte lucrurile, să vorbească cu mine. Dar era Tom. Am răspuns, surprinsă. M-a salutat, părând să șovăie, dar a continuat să-mi mulțumească pentru vizita de dimineață. I-am mulțumit la rândul meu pentru că ne primise, desigur.
După o pauză stânjenitoare, mi-a relatat o întâmplare tulburătoare despre cum auzise din greșeală o conversație dintre două femei pe care, aparent, le cunoșteam. Ceva despre Lyla, Finch și incidentul. Dar era o ușurare să îl aud
– și o întrerupere binecuvântată într-o perioadă intensă de panică și singurătate.
Bulversată de scurta discuție avută, m-am dus în biroul lui Kirk, hotărârea luând locul tristeții. M-am așezat pe scaunul de la birou, rotindu-mă când în stânga, când în dreapta și holbându-mă la teancurile ordonate de hârtii și la suportul de pixuri plin numai cu Pilot cu cerneală neagră. I-am deschis sertarele, câte unul pe rând. Trei la stânga, trei la dreapta și unul lung și subțire pe mijloc. Nu știam ce anume caut, dar am parcurs metodic VP - 162
