Era timpul să fug cât mă țineau picioarele, dar Polly a fost prea rapidă

pentru mine, apărând de după colț și privindu-mă fix în ochi.

Mai târziu, aveam să-mi dau seama că primul meu gând despre ea a fost cât de prost își dăduse cu contur pe la ochi, machiajul fiind prea închis pentru tenul ei, probabil o încercare de a-și acoperi pistruii, pe care auzisem că îi ura. Dar al doilea și mai pregnant gând a fost că avea să plângă.

Firește, a izbucnit în lacrimi de isterie, întorcându-se val-vârtej în bucătărie, unde ea și Finch au început să zbiere unul la celălalt.

— Întâi concertul și acum asta? a strigat ea. Cum ai putut să-mi faci asta?

— Ne-am despărțit, Polly, a zis el, cuvintele lui umplându-mă de ușurare.

Nu că m-aș fi îndoit de poveste, dar tot era bine să aud confirmarea ei.

Chiar se despărțiseră; nu mă culcasem cu iubitul alteia.

— Te vreau înapoi.

— Nu.

— Te rog, Finch. Vorbește cu mine!

— Nu. Trebuie să pleci, Polly. Acum.

— Dar te iubesc, a suspinat ea. Și știu că și tu mă iubești.

— Nu, a spus el pe o voce rece ca gheața. Nu te iubesc, Polly. Acum pleacă!

Atunci mi s-a făcut puțin milă de ea – ceea ce era cam nasol, pentru că

voiam s-o urăsc. Mi-am zis să nu mă las prostită. Să-mi aduc aminte ce-mi făcuse. Apoi, ca și cum aveam nevoie de o reîmprospătare a memoriei, vocea i s-a transformat din plângăreață în plină de cruzime, țipând:

— N-are cum să-ți placă de târfa asta jalnică!

Și, ca și cum nu era destul de rău, a mai adăugat că o să îi dau vreo boală

sau că probabil o să încerc să rămân gravidă ca să îi iau banii.

M-am silit să nu mai ascult ce spune și să mă concentrez pe respirat, înăbușindu-mi lacrimile și repetându-mi că acuzațiile ei despre mine erau ridicole. Nu avusesem niciodată vreo boală și ultimul lucru din lume pe care mi-l doream era să rămân gravidă. Nu-l plăceam pe Finch pentru banii lui –

nu-i voiam banii absolut deloc. Mă înțelesese greșit. De fapt, fata asta nu știa nimic despre mine. Și nu aveam niciun motiv să mă simt prost.

Atunci de ce, m-am întrebat eu, cu mult după ce Finch scăpase de ea și apoi mă dusese acasă, cerându-și scuze tot drumul, m-am simțit atât de rușinată? Dacă avea dreptate și chiar eram o târfă?

VP - 192

Capitolul 21

Nina

După o scurtă curățenie prin bucătărie (mama insista de fiecare dată să

lăsăm spălatul vaselor pentru mai târziu), mă scuz ca să-mi verific telefonul.

Am primit un mesaj de la Kirk în timpul cinei în care îmi spunea doar atât: Am ajuns acasă. Finch mi-a spus că ai plecat la Bristol. Nu i-am răspuns. Apoi îmi verific căsuța vocală, găsind un singur mesaj de la Melanie. Vocea îi suna disperată și dramatică, în timp ce-mi povestește alandala că a auzit de la Kathie, care a auzit de la fiica ei, care a auzit de la altcineva că a fost un fel de confruntare între Lyla și Polly acasă la noi în această după-amiază.

— Super, zic cu voce tare, gândindu-mă ce era de făcut.

În loc să o sun înapoi pe Melanie sau să încerc să dau de Finch și să

lămuresc lucrurile, îmi dau seama că gândul nu-mi e decât la Lyla. Cu riscul de a părea și eu o turnătoare, îi scriu lui Tom: Nu sunt sigură dacă ai aflat, dar am motive să cred că ai noștri copii și-au petrecut timpul împreună…

Cred că au fost la concert noaptea trecută și am înțeles de la Melanie (și de la bârfitoarele de serviciu) că Lyla a fost la noi acasă astăzi. Eu sunt în Bristol la părinții mei și cred că nici Kirk nu era acasă. Nu avem o regulă care să

interzică fetelor să vină la noi când nu suntem acasă (deși ar trebui!), nu i-am dat permisiunea lui Finch să o aducă pe Lyla și ceva îmi spune că nici tu nu i-ai dat-o Lylei. Am mai auzit și că a fost ceva cu fosta prietenă a lui Finch, Polly, care a venit acolo și a înfruntat-o pe Lyla. Nu am detalii și e posibil ca povestea să fie trasă de păr, dar, în orice caz, m-am gândit că e cazul să știi și tu. Mă întorc mâine, dar poți să mă suni diseară, dacă vrei. Îmi pare rău. Încă

o dată.

Aștept o clipă, sperând la un răspuns și ușurată când îl primesc: Nu a avut permisiunea mea. Îți mulțumesc că mi-ai spus. Vorbesc cu ea și ținem legătura.

Nu mă simt prea bine, dar hotărăsc că nu mai am ce face pentru moment (și cu siguranță nu are niciun rost să îi cer ajutorul lui Kirk), așa că îmi pun telefonul înapoi în poșetă și mă alătur lui Teddy și părinților mei, care s-au retras pe veranda din spate. Mama servește din biscuiții ei Pepperidge Farm cu aromă de mentă, alături de câte un păhărel de lichior de mentă. L-am văzut pe Teddy refuzând desertul și rămânând la Corona lui.

În timp ce am ocupat singurul loc rămas liber, pe canapea, lângă Teddy, VP - 193

am senzația că au vorbit despre mine.

— Ce am ratat? zic eu.

— Mai nimic, răspunde tata. Totul e bine acasă?

Cu toții ne dăm seama că e o întrebare destul de ridicolă – așa că zâmbesc și spun:

— Nu mai rău decât de obicei.

— Ești sigură că nu vrei să vorbești despre asta? mă întreabă mama.

După ce le aruncasem bomba și le-am acceptat părerile de rău, am insistat că o să fiu în regulă și că tot răul, spre bine. Ba chiar am aruncat clișeul clasic, dar, de cele mai multe ori, adevărat: Este așa cum e.

— Da, sunt sigură. Nu în seara asta, am zis, disperată să fiu lăsată în pace.

De ce nu ne mai povestești ceva?

Mamei nu trebuie să îi ceri de două ori.

Se lansează astfel într-o istorisire lungă și încâlcită despre cum eu și fratele meu am încercat să ne „pierdem” în pădure în timpul unei vacanțe cu familia, imitându-i pe Bobby și Cindy Brady8. Sfârșește prin a spune:

— Asta era pe vremea când Ninei îi plăcea încă să meargă cu cortul.

Acum, ideea ei despre condiții proaste e să fie cazată la Confort Inn sau Hilton Garden. Râde, apoi se uită la mine și adăugă: Dacă te gândești mai bine, pariu că nici acolo nu te-ai duce!