— Da. Nu am tras decât un fum, a răspuns ea. Sunt cât se poate de în stare.
— Nu mă refeream la aia. Ci la… dispoziția ta proastă. De ce ești atât de supărată pe mine?
— Nu sunt supărată pe tine. Sunt supărată pe ei, a spus ea, stând acum cu fața la mine. Ne aflam acum în spatele noului Jeep alb pe care îl primise de la părinții ei fără niciun motiv anume.
— Pe ei? Deci ești supărată și pe Beau acum? Mi s-a părut că ți-a plăcut compania lui în seara asta.
— Nu-mi place chiar atât de mult, a spus ea, fără să dea să intre în mașină, în plus, asta e dinainte să văd că ne-a făcut „jalnice”.
— Pe noi ne-a făcut jalnice? Sau doar ai văzut cuvântul „jalnic”?
Nu mi-a răspuns, ci s-a mulțumit să se uite lung la mine.
— Uite ce e, Grace. Chestia cu ora de întoarcere acasă nu e doar așa. Tata chiar se așteaptă să fiu acasă până la unsprezece. Vrei să îl sun să vină să mă
ia? Cel mai probabil e pe teren oricum… de obicei evitam să menționez al doilea job al tatei, până și lui Grace. Dar, în acel moment, chiar nu mă mai interesau aparențele, de niciun fel.
— Nu, te duc eu, a spus ea, urcându-se în cele din urmă în mașină.
Urcându-mă și eu alături, am simțit mirosul de mașină nouă și, odată cu el, un val de ranchiună. Deși nu am invidiat-o niciodată pe Grace pentru banii sau lucrurile drăguțe pe care le avea, toate astea mă iritau acum.
Împreună cu atitudinea ei cinică, de tot rahatul. Poate că ea, cu un tată care lucra în industria muzicală, își permitea să ia de-a gata o seară ca asta. O mai așteptau o mulțime de alte concerte cu bilete în primul rând pe viitor. Dar nu aveam de gând să o las să-mi strice concertul meu cu Luke Bryan. Voiam să am o amintire plăcută cu seara asta. Măcar atât.
Am stat în tăcere câteva minute, înainte să-și dreagă glasul și să spună:
— Îmi pare rău, Lyla. Doar că nu vreau să fii rănită. Mai mult decât ești deja.
— Știu, am zis eu. Dar chiar e mai complicat decât îți poți închipui.
VP - 155
— Cum așa? a făcut ea, ridicând din umeri, cu mâinile pe volan.
— Pur și simplu.
— Cum? a stăruit ea.
Am înghițit cu greu, simțind cum cedez personalității ei mai puternice decât a mea și a propriei nevoi de validare. Fără Grace, chiar nu mai aveam nimic la Windsor – și amândouă știam asta.
— Dacă îți spun ceva, promiți să nu mai spui la nimeni? am întrebat eu, deși știam că nu mergea niciodată așa, sau poate chiar speram să nu meargă
nici de data asta. Că avea să îi spună domnului Q sau poate consilierului nostru sau altui prieten apropiat. Și că adevărul avea să iasă astfel la iveală.
— Firește, a spus ea.
— În regulă. Deci, uite care e faza. Am făcut o pauză, trăgând câteva guri de aer în piept. Nu Finch mi-a făcut poza. Și nici nu a pus el descrierea. Și nici nu a trimis-o altor persoane.
Ea m-a privit lung, cu sprâncenele ridicate, apoi și-a întors privirea către drum.
— Dar cine?
— Polly, am spus eu. Cu telefonul lui.
Mă așteptasem la o transformare completă – sau cel puțin să se îmbuneze
– dar, în schimb, a lovit volanul și a început să râdă.
— Doamne! El ți-a spus asta?
— Da.
— Și tu chiar l-ai crezut?
— Da, chiar l-am crezut, am răspuns.
Apoi i-am menționat și restul detaliilor. Cum nu încerca să scape de consecințe, cum își dorise să cunosc adevărul. Cum era pregătit să-și asume vina în locul lui Polly, pentru că se îngrijora sincer de stabilitatea ei emoțională.
— Uau, Lyla! a exclamat Grace. Am crezut că tu, dintre toți oamenii, ești mai descurcăreață de atât, a zis ea, scuturând din cap.
— De ce aș fi descurcăreață? am zis, cu obrajii în flăcări. Pentru că am crescut în celălalt capăt al orașului, doar cu tata, care face mobilă și conduce pentru Uber?
— Ce naiba vrea să însemne asta? a ripostat Grace.
— Nu contează, am zis, știind că probabil exageram. Sau poate o luasem prea literalmente. Poate Grace nu se referea decât la instinctele bune pe care le pot avea unii oameni. Poate că nu avea legătură cu celelalte lucruri – și anume paranoia și nesiguranțele mele. Putem s-o lăsăm baltă?
— Da, sigur, putem, a spus Grace pasiv-agresivă, continuând să conducă
Jeep-ul ei alb și drăguț. No problemo.
