lași telefonul și să fii atent la condus.
Tonul ei părea dur, iar eu am privit spre Finch. Luat prin surprindere, a pus numaidecât telefonul pe scaun, vârându-l sub coapsă. O atmosferă
ciudată s-a instalat în mașină, așa că mi-am dres glasul și am zis:
— Glumea doar.
— Ba nu glumeam, a spus Grace. Eu m-am întors spre ea, aruncându-i o privire panicată, însă ea a continuat, pe același ton supărat și dojenitor. Se pot produce mai multe accidente în timp ce ești atent la telefon decât dacă
ești băut.
— Doamne, Grace! Calmează-te! i-am șuierat printre dinți, uitându-mă
apoi la Finch ca să îi văd reacția.
— Nu, are dreptate, a spus el, făcându-mi cu ochiul și zâmbindu-mi așa cum numai el știa să o facă. Un obicei prost. Chiar îmi pare rău, fetelor.
∵
— Încărcătură prețioasă? a exclamat Grace cincisprezece minute mai târziu, după ce am fost lăsate acasă la ea și am rămas singure pe alee. A deschis gura, scoțând un sunet de parcă se sufoca.
VP - 153
Știam că îl citează pe Finch, dar nu înțelegeam ce voia să zică și nici de ce se transformase din tipa care petrecea fără nicio grijă la cea care a stricat atmosfera în mai puțin de zece minute și cinci kilometri, încheind această
seară într-o notă cât se poate de proastă.
— Ce e cu schimbarea asta de atitudine? am întrebat-o eu.
În timp ce mergeam spre mașina ei, i-am scris un mesaj scurt lui Finch, în care îi mulțumeam încă o dată pentru bilete.
— Ei bine, să zicem că mă pricep să citesc mesajele peste umerii oamenilor.
— Asta ce vrea să însemne? am făcut eu, oprindu-mă să o privesc lung. Nu încerc să ascund nimic. Mi-am ridicat telefonul, arătându-i ceea ce scrisesem. Doar i-am mulțumit pentru bilete, de vreme ce tu ai uitat să o faci.
— Nu vorbesc despre tine. Vorbesc despre Finch. L-am văzut dându-i mesaj lui Polly. În mașină. Și-a ferit ecranul de tine, dar eu am văzut tot.
Inima mi s-a făcut cât un purice, auzind-o, însă am întrebat-o ce anume văzuse.
— Ei bine, numele lui Polly. Și un „te iubesc”. Și un emoticon cu pupic. Și cuvântul „jalnic”.
— „Jalnic”?
— Da, jalnic.
— Ce anume era jalnic? nu m-am putut eu abține să întreb, deși atunci mi-am dat seama că poate se referea la cineva, nu la ceva.
— Nu știu. Contează? Completează tu spațiile libere. Concert jalnic. Seară
jalnică. Efort jalnic de a te preface că te desparți de cineva și că îți place de alta, doar ca să te lase în pace o săptămână.
— În regulă, am zis eu. În primul rând, ar fi putut să se refere la o grămadă de lucruri ca fiind jalnice, care să nu aibă legătură cu noi… în al doilea rând, chiar s-au despărțit.
— Mă îndoiesc, a spus Grace, ajustându-și bareta genții ei de la Miu Miu.
Mă foarte îndoiesc.
— Vai, Doamne, Grace! Doar pentru că i-a dat un mesaj? Ce ai fi vrut să
facă? Să o blocheze? am făcut eu.
Nu am avut niciodată o relație serioasă, dar știu ce înseamnă o despărțire, în cele mai multe cazuri, cuplurile nu o rup așa brusc. Uneori își mai vorbesc, se mai ceartă, se roagă unul de celălalt și se împacă temporar, doar ca să se despartă iar mai târziu, într-un fel sau altul.
— Nu am zis că trebuia să o blocheze. Doar că, de obicei, după ce te desparți de o persoană nu îi spui te iubesc. Și nu o vorbești de rău pe fata pe care ai scos-o în oraș. Rahat, Lyla. A folosit cuvântul jalnic.
— Poate îi e milă de ea… Poate este îngrijorat din cauza ei… Poate încă o VP - 154
mai iubește într-o oarecare măsură…
— Da. Sau poate că el și Beau n-au făcut decât să-ți ia ochii. Cu bilete la Luke Bryan.
— Doamne, Grace! A fost o seară frumoasă. Chiar m-am distrat.
— Mda. Și pun pariu că Finch încă se distrează. Pariu că e chiar acum în drum spre ea. Pariu că ea nici nu știe că el a ieșit cu tine în seara asta. Sau poate știe. Poate face și ea parte din plan.
— Bine, uite, am zis eu, privind la telefon. E zece și patruzeci. Trebuie să
ajung acasă. Ești în stare să conduci?
