Lyla

Chiar s-a întâmplat. Am făcut sex cu Finch. Avea să rămână pentru totdeauna a doua persoană pe lista mea. Actul în sine nu a durat decât câteva minute, dar a fost în regulă. Cred că m-am bucurat că a fost mai rapid

– cel puțin pentru prima dată. Mai întâi, pentru că era incredibil de excitat.

Apoi, pentru că astfel ajungeam mai repede la partea mea preferată – și anume să stăm îmbrățișați în întuneric și să îi simt pieptul cum îi urca și cum îi cobora lipit de al meu.

— Uau, ce bine a fost! a zis el în cele din urmă, trecându-și degetele prin părul meu.

— Da, am murmurat eu, din ce în ce mai încântată cu fiecare secundă care trecea.

— Îmi pare rău că a fost atât de… rapid, a făcut el – ceea ce mi s-a părut foarte drăguț din partea lui.

— Nu, a fost super, am răspuns eu. A fost perfect.

— Corpul tău este perfect, a spus el, sărutându-mă pe creștet.

Complimentul m-a topit, dar, înainte să apuc să îi mulțumesc, am auzit ușa de la subsol deschizându-se și vocea unei femei.

— Finch? a strigat ea, în vreme ce lumina se revărsa pe trepte, iluminându-ne trupurile și amintindu-mi astfel cât de dezbrăcați eram.

Am sărit amândoi în sus, încremenind. Finch și-a dus un deget la buze, indicându-mi să nu scot un sunet. I-am răspuns cu o clipire telepatică, rugându-mă ca ușa să se închidă. După câteva secunde chinuitoare, ușa s-a închis, întunericul învăluindu-ne încă o dată.

— Îmbracă-te repede, a șoptit Finch și amândoi ne-am ridicat numaidecât, căutându-ne hainele cu disperare.

Din greșeală, mi-a dat un cot într-o parte și am simțit un lichid curgându-mi dintre picioare, însă asta era ultima dintre grijile mele.

— Nu văd nimic! am făcut eu, când mi-am dat seama că îmbrăcasem tricoul lui, nu al meu.

— Stai așa, a spus Finch, scoțându-și telefonul de undeva și îndreptând ecranul luminat înspre canapea, în vreme ce ne-am strâns lucrurile și ne-am îmbrăcat în vreo douăzeci de secunde.

— Credeam că ai spus că s-a dus la Bristol, am remarcat eu, VP - 190

recunoscătoare că Finch nu rezistase mai mult decât o făcuse.

— Ăăă, mda, Lyla. Aia nu era mama, a spus el.

— Nu?

— Nu.

— Dar cine era? am întrebat, deși atunci mi-am dat seama.

— Polly, mi-a confirmat el, parcurgându-și acum mesajele.

— E încă aici? am întrebat.

— De unde să știu? a făcut el, pe un ton cam răstit.

Nu-mi dădeam seama dacă era nervos pe mine pentru că puneam întrebări prostești sau pur și simplu din cauza situației cu Polly, dar, în orice caz, mi-am cerut scuze.

— Nu e vina ta, e vina ei. E nebună să vină aici și să dea buzna așa. Și de ce ne ascundem noi, de fapt? Doar asta e casa mea! Apoi s-a ridicat și a spus: Haide, să mergem!

— În regulă, am zis eu, doar pentru că părea să fie răspunsul așteptat de el.

M-am ridicat și l-am urmat în sus pe scări. El a apucat să dea colțul, însă

eu m-am oprit la timp înainte să o aud țipând.

— Doamne, Finch! Ce m-ai speriat! Ce faci?

— Ce fac eu? a strigat Finch la ea. Tu ești aia care mi-a intrat cu forța în casă!

— Nu am intrat cu forța. Ușa era descuiată…

— Asta nu înseamnă că poți să intri pur și simplu.

— Ți-am văzut mașina.

— Și?

— M-am gândit că s-a întâmplat ceva. Nu mi-ai răspuns nici la mesaje, nici la telefon, a spus ea pe o voce plângăcioasă și disperată. M-am gândit că

poate te-ai sufocat cu monoxid de carbon sau ceva de genul ăsta.

„Siiigur că da”, mi-am zis în sinea mea, dându-mi ochii peste cap.

— Nu fi ridicolă, a spus el.

— De ce nu-mi răspunzi la telefon? Sau la mesaje?

— Pentru că sunt ocupat.

— Făcând ce? a vrut ea să știe.

— Mă uitam la un film.

— La un film? a repetat ea, deja citindu-i în voce acuzația care avea să

vină. Ești singur? E cineva acolo jos cu tine? E Lyla aici?

A fost îngrozitor să-mi aud numele, dar și cumva liniștitor, căci îmi dădeam seama de gelozia din glasul ei. Polly era geloasă pe mine.

După care, totul a devenit și mai suprarealist. Pentru că l-am auzit pe Finch spunând:

VP - 191

— Da, este. Hei, Lyla! m-a strigat el. Vino sus! Polly vrea să te salute.