— Bine. Super. Mai au un copil. O fată.

— Ce drăguț! a exclamat mama, punându-și mănușile de bucătărie ca să

VP - 187

verifice cartofii, după care a continuat: Am văzut poze cu ea pe Facebook. Ce păr roșu are! De la cine l-a moștenit?

— Din partea tatei, a spus Teddy. Mama lui – bunica mea – avea părul roșu.

Mama a închis cuptorul, dar nu și-a dat jos mănușile, îndreptând una spre Teddy. Arăta ca o mănușă de polistiren de la un eveniment sportiv.

— Știți ceva? Pun pariu că și voi doi ați fi avut copii roșcați, a spus ea, uitându-se apoi la mine. Și în neamul meu avem…

— Uau, mama! am bălmăjit eu, în timp ce urechile și obrajii lui Teddy s-au colorat puternic. Uitasem cât de ușor se înroșește.

— Ei bine, aproape mi-a fost ginere, a anunțat ea în gura mare, punând paie pe foc.

Tata a chicotit.

— Îmi pare rău, Teddy. După cum observi, soția mea nu prea are tact.

— Nu-i problemă, domnule. Chiar îmi amintesc acest aspect despre soacra mea potențială, a replicat Teddy, făcând cu ochiul.

Niciunul dintre noi nu se așteptase la această glumă – eu una, nu – și am râs cu zgomot, simțind că mă detașez. Teddy părea și el relaxat, continuând să întrebe despre fratele meu.

— Ce mai face Max?

— E încă la New York, a răspuns mama. Tot singur.

Teddy a încuviințat din cap și a zâmbit.

— Îți dau ceva de băut, Teddy? am întrebat eu, deschizând frigiderul.

Acolo era, la vedere, baxul de Corona, achiziționat, evident, după ce mama îi studiase cu atenție coșul de cumpărături. Foarte grijuliu din partea ei.

— Sigur, a zis el. Dacă bei și tu.

Nu aveam de gând, dar am scos două sticle și le-am pus pe bufet, după

care m-am spălat pe mâini și am luat o lămâie verde din bolul nostru cu fructe mereu plin. (Mama încerca să compenseze pentru lipsa talentului ei la gătit cu produse proaspete.)

În timp ce o ascultam cum îl punea pe Teddy la curent cu ultimele crime din oraș, am tăiat lămâia, am ales două bucăți mai frumoase și le-am pus pe gura sticlelor.

— Noroc! am zis, ridicându-mi berea și întinzându-i-o pe a lui.

Teddy mi-a zâmbit și a ciocnit gâtul sticlei lui de a mea.

— Pentru reuniuni!

— Și pentru cinele de duminică, am adăugat eu, în timp ce amândoi am îndesat felia de lămâie în sticlă și am tras câte o dușcă zdravănă.

Mama a scos un oftat lung și melancolic, adresându-i-se tatei, ca și cum noi nu puteam auzi:

VP - 188

— Ăștia doi… mereu le-a stat așa de bine împreună.

∵

Cina s-a dovedit a fi una relaxantă, ba chiar plăcută, subiectele de conversație au curs unul după altul, variind de la ultimele întâmplări din Bristol până la evenimente curente majore, inclusiv politică, unul dintre subiectele preferate ale tatei. Cu toții am rămas calmi și neobișnuit de neutri, eu realizând că habar nu aveam de orientarea politică a lui Teddy. În teorie, aș fi crezut că era republican, dar nu-mi aminteam să fi avut cu el nici măcar o discuție despre politică.

Apoi, chiar la sfârșitul cinei, am rămas cu toții în pană de idei, creând astfel o tăcere stânjenitoare și un gol înspăimântător pe care să îl umple mama.

— Și, a început ea, profitând de ocazie, ce mai face Kirk? Nu ai pomenit nimic de el.

La suprafață, părea o întrebare cât se poate de normală, dar îmi dădeam seama după expresia feței că era plină de subînțeles și cel puțin parțial provocată de vin.

— E bine, am zis eu, adăugând un imprudent „cred”.

Ea mi-a observat ezitarea.

— Crezi?

— A fost plecat în Dallas, m-am scuzat eu.

— Pentru ce?

— Chestii legate de… afaceri, am răspuns, sunând fie evazivă, fie prostuță.

— Hmmm, călătorește mult în ultima vreme, a remarcat mama, în timp ce eu l-am zărit pe tata aruncându-i o privire.

Cred că Teddy a observat și el, pentru că am văzut cum s-a uitat deodată

în altă parte.

— În regulă, mama. Poate ai mirosit tu ceva, am zis eu, aruncându-i mingea la fileu.

Ea a părut ușor uimită sau poate doar confuză.

— Ce vrei să spui?

Am ezitat, gândindu-mă la toate posibilitățile de a schimba subiectul, după care am luat decizia de moment de a termina odată cu flecărelile, și cu diversiunile, și cu minciunile de orice fel, indiferent cât de neînsemnate. Cel puțin acum, când mă aflam la masa părinților mei, alături de un om bun, care mă iubise cândva și care încă se ruga la Dumnezeu înainte de cină.

— Înseamnă, am zis eu, în cele din urmă, adunându-mi puterea pe care nu credeam că o mai am, că vreau să divorțez.

VP - 189

Capitolul 20