Pe când ne apropiam de mașina lui Finch, lăsată într-o parcare la câteva străzi de Grundy, lângă World Gym, a spus:
— Lyla stă în dreapta.
— Bună alegere, a făcut Beau, deschizându-i portiera lui Grace, în timp ce Finch făcea și el același lucru pentru mine. Așa pot să stau lângă iubita mea.
VP - 151
— Nu sunt iubita ta, a chicotit Grace, urcându-se în mașină.
— Mai vedem noi, a zis Beau, urcându-se și el, apoi trecând pe locul din mijloc.
— Dă-te mai încolo! a făcut ea, râzând și împingându-l.
— Stau bine aici, mulțumesc, a zis el, cuprinzând-o cu brațul.
A continuat să îl împingă, fără succes. În timp ce Beau și Grace își vedeau de flirtul lor, Finch a dat ocol mașinii, s-a urcat, și-a pus încet centura, a pornit motorul și a început să dea cu spatele. Cu piciorul pe frână, mi-a aruncat o privire, apoi s-a uitat în oglinda retrovizoare.
— Și acum? Încotro? s-a adresat el tuturor. Vreți să mergem să mâncăm ceva? La Flipside sau poate la Double Dogs?
— O, Doamne, daa! La Flipside! a zis Grace, iar eu am văzut cu coada ochiului că ea și Beau începuseră de-acum să se atingă.
— Lyla? a întrebat Finch.
Am șovăit și mi-am verificat telefonul. Era zece fără zece.
— Da, cred că am putea, am spus, ezitând, în timp ce încercam să calculez timpul și distanța, greșindu-le cu mult pe amândouă. Eu trebuie să mă întorc până la unsprezece.
Nu era prima oară când precizam că aveam o oră de întoarcere acasă
penibilă, dar era prima oară când spuneam și care era aceea.
— La un-spre-zece? a făcut Beau, cotrobăind în spatele scaunului meu după un rucsac negru pe care îl observasem la dus.
— Da, știu. E nașpa, am bălmăjit eu, gândindu-mă că nu conta pentru nimeni faptul că eu locuiam exact în partea opusă a orașului. Stați să îl întreb pe tata dacă e în regulă să fiu la Grace până la unsprezece.
— Sau poate te lasă să dormi la mine? a intervenit Grace.
Am scuturat din cap, sigură că avea să spună nu la așa o propunere, mai ales după ultima oară când dormisem la ea. Așa că am compus un mesaj scurt: Concertul doar ce s-a terminat. Ne e super foame, putem merge să
mâncăm ceva repede? Să ajung la Grace la unsprezece, iar acasă puțin mai târziu?? Am pus și niște emoticoane care se roagă, pentru orice eventualitate și am așteptat să vadă mesajul. Tata răspundea atâââât de încet, indiferent de cât de scurte erau răspunsurile – tot îi luă o veșnicie.
După cum mă așteptam, răspunsul lui întârziat era scurt și la obiect: Nu.
Să fii acasă la 11. Tata.
— Of, am făcut eu, citind mesajul cu vocea pe care o foloseam deseori ca să-l imit pe tata – pe jumătate atotștiutor, jumătate sergent de pluton.
— Își semnează mesajele cu „Tata”? a râs Finch.
— Da, am zis eu, chicotind.
— E amuzant. În regulă… Te duc acasă la Grace, atunci, a spus Finch, VP - 152
punând melodiile lui Luke Bryan pe telefon.
După ce am ieșit din parcare și am intrat pe Grundy Street, am început să
mă relaxez, retrăind euforia concertului. Era evident că Finch nu era deranjat nici de ora mea de întoarcere acasă și nici de altceva, inclusiv de Beau, care începuse să tragă din țigara lui electronică, același dispozitiv portocaliu cu care îl mai văzusem și la petrecere. Câteva secunde mai târziu, mașina s-a umplut de vapori, iar Finch a deschis cam până la jumătate cele două geamuri din spate. Peste umăr, am văzut-o pe Grace trăgând și ea un fum și spunând că are gust bun.
— Dacă aia crezi că are gust bun… ar trebui să guști altceva, a spus Beau.
— Câh! Ce scârbos! a exclamat Grace, râzând și înapoindu-i țigara.
— Vrea cineva de acolo, din față? a întrebat Beau, venind lângă noi și întinzându-ne țigara.
Eu m-am uitat la ea, tentată, dar am decis să stau cuminte, așa că am scuturat din cap.
— Nu, mulțumesc, am zis eu cu nonșalanță. Nu în seara asta.
— Tu vrei, frate? a făcut Beau, îndreptând-o acum spre Finch.
— Nu, mulțumesc, a zis Finch, părând distras de ceva ce citea pe telefon.
Nu vezi că duc o încărcătură prețioasă aici? a continuat el, zâmbindu-mi scurt, apoi întorcându-și ochii la telefon și butonând cu o mână.
În timp ce mă uitam afară pe fereastră, Grace a apărut deodată între scaune:
— Ei bine, dacă e o încărcătură așa prețioasă, atunci probabil ar trebui să
