— Ai mai…? a șoptit Finch, sărutându-mi urechea, răsuflarea lui făcându-mi pielea ca de găină pe tot corpul.

Am ezitat, apoi am încercat să îi răspund întinzând mâna și cuprinzându-l în palmă. Strategia mea a părut să țină preț de o secundă, timp în care a scos un geamăt de plăcere. Însă, o clipă mai târziu, și-a reamintit întrebarea.

— Deci nu ești virgină? a insistat el.

— Nu, am zis în cele din urmă, pentru că nu voiam să mint, pentru că mă

gândeam că s-ar fi oprit dacă i-aș fi zis că eram virgină, iar eu nu voiam să se oprească.

VP - 180

Capitolul 19

Nina

Am plecat de la Julie și am condus încă șase kilometri până la casa părinților mei, ajungând la ora gustării de seară (nu îi spuneam așa decât când eram în Bristol, îi ziceam „cină”, indiferent de cât de casual sau de devreme era). Virând pe aleea noastră și parcând în spatele Cadillac-ului alb al tatei, mi-am jurat să nu intru în amănunte, atât pentru că nu mai aveam energie de alte discuții profunde, dar și pentru că nu voiam să îi îngrijorez prematur. Dar, de cum am intrat în casă dinspre garaj, mama a început să

mă bombardeze cu întrebări.

— E totul în regulă? a făcut ea, dinainte să închid ușa măcar.

— Totul e în regulă, am zis eu.

— Atunci de unde și până unde vizita asta? a întrebat, blocându-mi calea spre bucătărie.

Am tras adânc aer în piept și am răspuns:

— Pentru că am vrut să te văd. Pe tine și pe Julie. Am petrecut o după-amiază încântătoare cu ea.

Probabil că nu era cea mai precisă caracterizare a zilei noastre, dar nu era nici departe de adevăr.

Evident că mama nu a mușcat momeala, pentru că efectiv a început să își frece mâinile – un gest pe care nu am mai văzut să îl facă nimeni.

— Ce fac Finch și Kirk azi? a întrebat ea, încruntându-se.

— Kirk se întoarce dintr-o călătorie de afaceri. A fost în Dallas, am zis eu, auzind-o iarăși în minte pe femeia care îi spusese „scumpule”.

— Și Finch? a continuat mama.

— Are de învățat… vin examenele.

Mi-am lăsat geanta pe banca din lemn care se afla în holul din spate ce dădea spre spălătorie de când mă știam eu. Acolo ne puneam eu și fratele meu rucsacurile, cizmele de ploaie și echipamentul sportiv. Am simțit cum mă cuprinde nostalgia, un sentiment pe care îl asociam cu mama – una dintre trăsăturile ei definitorii. Era, în general, o persoană fericită, însă avea tendința să trăiască în trecut, făcând deseori referire la noi „când eram mici”.

I-am făcut jocul și am spus:

— Nu poate o fată să-și viziteze părinții fără atâtea întrebări?

— Ba poate, a răspuns mama, în vreme ce eu am ocolit-o și mi-am văzut VP - 181

de drum. Doar că nu îi stă în fire.

Era o observație justă – vizitele mele la Bristol se răriseră odată cu trecerea anilor, rezumându-se de cele mai multe ori la aniversările părinților sau la vreo sărbătoare importantă. Și, uneori, nici măcar atunci.

Ocazional, mai dădeam o fugă în vreo zi din săptămână atunci când mă

simțeam vinovată, căci weekendurile noastre era prea pline de evenimente sociale.

— Ei bine, timpurile se schimbă, am zis eu, gândind cu voce tare.

— Cum așa? a făcut mama, ridicând din sprâncene, radarul ei dezactivându-se complet acum. Și de ce mă rog?

— Știi tu, Finch se duce la colegiu, am început eu, gândindu-mă dacă

Princeton va mai rămâne în ecuație. Și așa voi avea și eu mai mult timp liber.

Așa le spuneam mereu. Așa îmi spuneam și mie însămi, în vreme ce anii trecuseră pe lângă mine. Să trec de perioada asta, apoi de următoarea. După

școala generală, după ce ia Finch carnetul, după ce intră la colegiu. Și, cumva, viața nu devenise și mai aglomerată, se complicase și mai mult.

— Cum zici tu, a făcut mama. Noi ne bucurăm doar să te vedem.

— Da, suntem încântați să te vedem! a spus și tata, venind din bucătărie și îmbrățișându-mă lung.

Purta una dintre cămășile lui de pescuit, chiar dacă nu pescuia, folosind toate acele găici și buzunare pentru ochelarii de citit sau instrumente de scris. În seara aceasta avea nu unul, ci două creioane mecanice.

— Și eu, tată, am răspuns, în timp ce am inhalat în nări mirosul faimoșilor lui burgeri care se făceau pe plită. Am zărit și niște chifle Wonder proaspete, bulinele în culori primare de pe ambalaj aducându-mi aminte de copilărie, iar lângă ele o folie de aluminiu pe care se aflau cartofi pai congelați. Am observat că erau cartofi dulci, ideea mamei de gourmet.

Tata a deschis o sticlă de Merlot, care se afla printre vrafuri de plicuri încă

lipite și de alte nimicuri. Chestia cu vinul era nouă – rareori beau când eram mică –, însă grămada de nimicuri era acolo dintotdeauna. Sincer, habar nu aveam cum reușeau să găsească ce aveau nevoie.

— Vrei un pahar cu vin? a întrebat tata.

— Nu, mulțumesc, am zis, plimbându-mă de colo-colo prin bucătărie, cercetând camera de zi și bucurându-mă să văd atâtea nimicuri familiare, împreună cu vrafurile de reviste, ziare și cărți.

Deși aveau gusturi diferite, părinții mei erau amândoi cititori avizi – iar prezența cărților în fiecare cameră (din care chiar citeau și care nu erau doar obiecte decorative) era unul dintre lucrurile de care mi-era dor când mă gândeam la casa în care crescusem.

— Deci ce mai e nou? i-am întrebat eu pe cât de veselă posibil, îmboldind-VP - 182

o pe mama să se lanseze într-o actualizare detaliată și prelungă despre toți vecinii și prietenii lor. Familia Jones doar ce s-a întors dintr-o croazieră –

șase țări în zece zile!… Mary Ellen și-a pus proteză de șold în aceeași săptămână în care John și-a scos o piatră de la rinichi – închipuie-ți ce ghinion… Fata mijlocie a familiei Clay s-a logodit cu iubitul ei… Familia Floyd a trebuit să renunțe la cultura de sassafras… O, și ghici cu cine m-am întâlnit la băcănie în după-amiaza asta și este posibil să ni se alăture la cină?

Am auzit fugitiv întrebarea ei în timp ce mă uitam prin sufragerie și am văzut masa pusă pentru patru persoane.

— O, Doamne, mama! Pe cine ai invitat la cină? am făcut eu, trecând în revistă toate posibilitățile de oameni pe care nu voiam să îi văd.

— Ei, nu vine sigur, a răspuns ea. Doar…