atenție.

Nu din partea tatei, ci a mamei, care încă mai era geloasă, după toți acești ani. Chiar dacă reușise fără drept de apel să i-l fure pe tata. Chiar dacă tata nu mai avea niciun contact cu ea (mama era cea care se împrietenise cu ea pe Facebook). Nu avea niciun sens – prin urmare, era o mare sursă de amuzament pentru tata și pentru mine.

— Nu e deloc același lucru, a spus mama.

— Nu? Și de ce, mă rog? a făcut tata.

— Chiar așa, mamă, am intervenit și eu. De ce nu e?

— Pentru că, a început mama, încercând să-și înăbușe un rânjet răutăcios, Patty e o scorpie.

Tata a scuturat din cap, în vreme ce eu am izbucnit în râs.

— O, Doamne, mamă! Scorpie? Ești groaznică.

— Dacă așa e, a făcut mama. Chiar este o scorpie și o știți amândoi.

— Ei bine, mai scoate un tacâm! am anunțat eu în stilul unei gazde de emisiune-concurs, completată cu gesturi în maniera lui Bob Barker. Pentru că, ghici ce? Am invitat-o pe scorpie la cină!

— Și de ce ai face asta? a întrebat mama, pregătindu-mi terenul pentru următoarea glumă.

— Pentru că mi-a fost milă de ea. Avea un coș de cumpărături atât de trist. Numai un tort Entenmann cu cafea și un suc de prune.

VP - 185

Tata a râs, în timp ce mama s-a prefăcut supărată – și asta făcând parte din numărul ei împotriva lui Patty.

— Deci… la ce oră e „posibil” să ajungă Teddy? am spus eu, uitându-mă la ceasul de la cuptorul cu microunde.

— La șase, a spus mândră. Deci din clipa în clipă!

— Aha. Mă întorc imediat, am bălmăjit eu, retrăgându-mă în hol să-mi iau geanta.

M-am dus apoi în baie să mă pieptăn și să-mi retușez machiajul. Nu era că

voiam să arăt bine pentru Teddy; aș fi făcut la fel pentru oricare alt invitat, mai ales pentru cineva pe care nu-l mai văzusem de ani buni. Era pur și simplu o chestiune de mândrie.

Soneria a sunat pe când eu mă întorceam în bucătărie.

— Ar trebui să răspunzi, a zis mama.

— De ce eu? Tu ești cea care l-a invitat.

— Nina, a făcut mama, pe un ton mai ferm. Fii amabilă.

Am oftat, apoi m-am dus la ușă, încercând să-mi aduc aminte ultima oară

când l-am văzut pe Teddy și să mă decid care să fie primul nostru subiect de conversație. Ceva care să spargă gheața, dacă vreți.

— Bună, Teddy, am spus eu, deschizând larg ușa și zâmbindu-i unui străin de vârsta a doua, ai cărui ochi albaștri ca de gheață îmi aduceau aminte de băiatul cu care obișnuiam să mă întâlnesc.

Nu mă înțelegeți greșit, nu arăta rău. Arăta încă decent – sau cel puțin nu luase atât de mult în greutate – poate datorită staturii înalte și a profesiunii de polițist în funcție. Părul i se rărise mai mult decât m-aș fi așteptat, dar cu maxilarul puternic și cu forma frumoasă a capului, avea să se descurce. În orice caz, mi se părea că arăta mai bine acum, că scăpase de timiditatea băiețească.

— Bună, Nina, a răspuns el, arătându-se emoționat. Îmi pare rău, dar mama ta nu ar fi acceptat un refuz.

Am râs și mi-am dat ochii peste cap, spunând:

— Crede-mă, știu! Apoi, temându-mă că afirmația mea ar fi putut părea nelalocul ei, m-am aplecat în față și l-am îmbrățișat scurt. Mă bucur să te văd din nou.

— Și eu pe tine, a spus Teddy, zâmbindu-mi larg, ceea ce l-a transformat imediat în adolescentul de altă dată.

Prea dulce pentru mine, mi-am zis, gândindu-mă la toate acele clișee cu cercetași care îi defineau atât de bine caracterul pentru simplul fapt că

întruchipau lucruri pe care el chiar le făcea. De fiecare dată când găsea un păianjen în casă, îl prindea într-un recipient și îl scotea afară. Deszăpezea aleea bătrânicii de pe strada lui fără să îi ia bani sau fără ca măcar să-și VP - 186

asume vreun merit. Nu înjura niciodată, înlocuind cuvintele urâte cu unele ca afurisenie sau ticăloșie. Se ruga dinaintea fiecărei mese, inclusiv la micul dejun și la prânz, dar o făcea rapid și discret, ca să nu stânjenească pe nimeni. Într-un fel, era opusul lui Kathie. Avea inima curată și nicio dorință

de a ieși în evidență.

— A trecut ceva timp, am zis eu, conducându-l în bucătărie.

— Cu siguranță, a răspuns el.

L-a salutat ferm pe tata, cei doi strângându-și mâna și dându-și reciproc o bătaie pe umăr.

— Mă bucur să te văd, amice, a spus tata, în timp ce mama s-a apropiat de Teddy, îmbrățișându-l mai degrabă ca pe o rudă abia întoarsă din Afganistan decât ca pe fostul iubit din tinerețe al fiicei ei.

— Nu ne-am mai văzut de la reuniunea de zece ani, nu? am întrebat eu, continuând pe același subiect.

Mi-am amintit că ratasem a douăzecea noastră reuniune din cauza excursiei în St. Barths pentru cea de-a patruzecea aniversare a lui Melanie, o pricină de ușor dezacord între mine și Julie, care mă rugase să insist pe lângă Melanie pentru schimbarea datei. A fost una dintre puținele dăți când nu m-am înțeles cu Julie, susținând în fața ei că aniversările de naștere ale prietenilor apropiați erau mai importante decât reuniunile de școală.

Teddy a scuturat din cap.

— Nu. Ne-am mai văzut de atunci… Mai ții minte? La Cootie Brown, acum câțiva ani?

— Ai dreptate, am zis, amintindu-mi de scurta întrevedere la unul dintre cele mai populare restaurante cu barbecue din oraș.

Am impresia că mă întorceam de la recitalul de balet al fiicelor lui Julie.

Oricum, Teddy era cu soția și băieții lor, cu toții părând fericiți. Îmi amintesc că îmi fusese puțin milă de el. Cred că avea legătură cu faptul că locuia încă

în Bristol și că încă frecventa restaurantul Cootie Brown. Din nu știu ce motiv, făceam o excepție pentru Julie, căci știam că viziunea ei era în continuă schimbare și că nu mai păstrase nimic din mentalitatea de provincial.

— Și asta când a fost? am întrebat eu, încercând să-l distrag pe Teddy de la privirea stânjenitoare și admirativă cu care îl țintuia mama. Acum patru-cinci ani?

— Șase, de fapt, a zis el numaidecât, apoi a șovăit și a adăugat: S-a întâmplat chiar după ce fratelui meu i s-a născut primul copil.

— Ei ce mai fac? am întrebat eu.