Bonnie a încuviințat din cap, apoi și-a ridicat privirea, mijind ochii spre cer. Soarele după-amiezii târzii îi scotea în evidență toate liniile și ridurile, făcând-o să pară mai bătrână decât bănuiam eu că ar fi. Cred că avea vreo șaptezeci de ani de-acum, ceea ce, cumva, părea mult mai mult decât să ai aproape de șaptezeci. La patruzeci și șapte ai mei, m-am gândit cât de repede aveam să ajung și eu acolo. Aveam aproape cincizeci, pentru numele lui Dumnezeu! Când se întâmplase una ca asta?
— Și dacă acceptă? Dacă ajunge chiar să-l placă? a întrebat ea provocator, aplecându-se să mângâie una dintre cele două pisici negre pe care le avea și care tocmai atunci treceau pe acolo.
— Presupun că aș trece și peste aia, am zis. Cu ajutorul tău.
— Crezi că el o place? Sau că…? s-a oprit ea, chinuindu-se să găsească
cuvântul argotic potrivit.
— Se joacă cu ea?
— Da, asta, a fost Bonnie de acord.
— N-aș ști să-ți zic. Poate ambele?… Știu că sunt părtinitor, dar Lyla chiar e o fată specială.
Bonnie a strâns din ochi, gândindu-se.
— Ei bine, ce-ar putea fi rău dacă ar ieși?
— Ar putea să se aleagă cu inima rănită, am zis.
— Doamne ferește să-și asume riscul ăsta, a remarcat ea acid, evident referindu-se la altceva.
— Nu e același lucru, am zis, știind că avea să facă referire la viața mea personală. N-am timp pentru chestiile astea…
— Prostii, a zis ea. Oamenii își fac timp pentru ce contează cu adevărat pentru ei.
— Nu sunt interesat, am răspuns. Am văzut ce e acolo. Nu, mulțumesc.
— Măcar dacă Nina ar fi singură, nu? a comentat ea în barbă.
— Ce-ar trebui să însemne asta? am zis, știind exact ce însemna.
VP - 142
— Cred că îți place de ea.
— Îmi place de ea, da, am spus eu, încercând să par detașat.
— Mă refer în alt sens.
Mi-am dat ochii peste cap, încercând să-mi aduc aminte ce anume spusesem despre Nina. Că era atrăgătoare? Că era mult mai de treabă decât soțul ei? Că fusese drăguță cu Lyla? Cu siguranță, nimic din toate astea nu demonstra că aveam sentimente pentru ea.
— Nu fi măgăriță, am replicat eu, simțindu-mă puțin vinovat pentru faptul că făcusem măgăriță o femeie bătrână.
Dar știam că Bonnie nu se supăra, dimpotrivă, chiar îi plăcea.
— Negi acest lucru?
— Normal că da! Neg… Mai mult, e măritată.
— Și? a făcut Bonnie. A oprit asta vreodată pe cineva?
— Cinic, am zis eu, gândindu-mă că nu m-am atins niciodată de o femeie măritată.
— Și?
— Și… mai e și mama ticălosului ăla.
— Același ticălos care ți-a cerut permisiunea să iasă cu fiica ta?
— Ți-am spus. Vreau ca Lyla să ajungă singură la concluzii… Și poate, dacă ea și Finch ajung să se împrietenească, poate aș mai putea petrece niște timp cu Nina. Mi-ar prinde bine, nu?
Bonnie a încuviințat din cap, cu un rânjet pe chip.
— Ce? am făcut eu.
— Nimic.
— Spune-mi!
— Nu simți nimic pentru femeia asta? Nici măcar o infatuare cât de mică?
— E un cuvânt cât se poate de nepotrivit.
— Dar care e cuvântul potrivit? a făcut ea. Ce e cu expresia aia care îți apare pe chip de fiecare dată când vorbești despre ea? Interes?
— Asta e prea puternic… Cel mult… cred că sunt puțin curios.
