Se pornise acum. O parte din mine era rușinată din pricina soțului meu –

și din pricina mea, pentru că suportasem un astfel de comportament atâta amar de vreme –, dar, pe de altă parte, mă simțeam ciudat de alinată de critica ei. De parcă ar fi fost un soi de terapie sau validare.

— E așa un snob nesuferit, a continuat ea. Serios, Nina, hai să uităm de ceea ce își permite. Pentru că pot înțelege asta – dacă îți permiți să plătești șederi la hoteluri drăguțe și de primă mână, foarte bine pentru tine. Și eu aș

face-o, dacă mi-aș permite… Nu îi port pică lui Kirk pentru avantajele de care beneficiază odată cu averea și succesul. Dar se crede o persoană aparte.

De parcă el, împreună cu prietenii lui albi și bogați, ar fi mai bun decât noi, restul.

— Știu, am bălmăjit eu, gândindu-mă la toate remarcile disprețuitoare pe care le făcuse la adresa americanilor de rând, genul de muncitori pe care îi întâlnești pe la evenimentele sportive, în parcurile de distracții sau la zoo.

Publicul, cum îi numea el, și ăsta încă era un termen frumos. Îl mai auzisem spunându-le și scursuri, lepădături, proletari și plebe. De obicei, o zicea ca pe o glumă, dar nu era deloc amuzantă. Părea s-o spună pe bune. Dacă

„oamenii aceia” aveau acces sau se aflau într-un anume loc, el nu voia să

meargă acolo.

Până și la Disney World, m-am gândit eu, amintindu-i lui Julie cât de mult îmi dorisem să îl duc pe Finch când era mic și cât de mult se împotrivise Kirk să meargă. Asta până când a aflat de abonamentele VIP pe care le foloseau vedetele. Puteai intra prin spate, nu stăteai la cozi, evitai oamenii de rând. Și totuși, cumva, a reușit să strecoare câteva remarci despre „grașii ăia cu picioare de porc care mergeau pe scutere pentru că erau prea leneși să

meargă pe jos”. Iar cea mai rea parte era că uneori făcea astfel de comentarii în preajma lui Finch. Eu îi spuneam să tacă, firește, sau îi atrăgeam atenția că

nu era frumos, dar tot mă îngrijoram că unele dintre acele idei puteau să-i intre în cap și fiului nostru.

Julie a ascultat, cu buzele strânse, apoi a adăugat: VP - 171

— Și nu e atent decât atunci când vorbesc oameni cu mulți bani. Altfel, se uită drept prin tine, nici nu-ți acordă atenție. Știi că nu m-a întrebat niciodată despre munca mea? Iar eu sunt avocată. Ce să mai vorbim despre slujba lui Adam. De parcă să fii pompier e… e… nici nu știu, a făcut ea, ridicându-și mâinile în aer, nemaiavând cuvinte, cum rar i se întâmpla.

— Este echivalentul cu a fi la închisoare? am întrebat eu.

— Exact! a spus ea. Deși depinde de tipul de închisoare. În ochii lui, un funcționar care a comis o infracțiune și e într-o închisoare federală comodă, probabil este mai bine văzut decât un pompier.

Am încuviințat din cap, gândindu-mă la cum îl apără Kirk și acum pe Bob Heller, un vecin de-al nostru, care fusese trimis la închisoare pentru punerea în practică a unei scheme Ponzi6. Și nu pentru că ar fi crezut în milă, reabilitare și iertare – asta ar fi fost admirabil –, ci pentru că insista că

prietenul lui era un „tip de treabă” care a fost prins „pe picior greșit” și că

„nu a păcălit pe nimeni chiar atât de mult”.

— Deci și Adam îl urăște pe Kirk? am întrebat eu, gândindu-mă cât de mult vorbiseră despre noi.

— Nu aș spune că îl urăște, a răspuns Julie, ridicând din umeri. Lui Adam nu-i pasă atât de mult de el încât să-l urască. Și, sincer, nici mie nu mi-ar păsa, dacă nu ar fi soțul celei mai bune prietene. Îl urăsc pentru tine. Și pentru Finch.

Iată-l. Punctul fără întoarcere. Realizarea faptului că, dacă nu divorțam de Kirk pentru mine, trebuia să o fac pentru fiul meu. Dacă mai rămâneam în această căsnicie, însemna să-mi dau aprobarea tacită pentru tot ceea ce făcuse Kirk. Finch trebuia să știe că aveau să fie repercusiuni pentru mentalitatea îngâmfată a tatălui său și pentru comportamentul egoist.

Trebuia să îl fac să vadă că se putea și altfel.

Mi-au dat lacrimile și am încercat să clipesc, ca să le alung, spunându-mi că trebuia să fiu puternică. Dar nu am reușit. Mă așteptam ca Julie să-și întoarcă privirea, așa cum făcea majoritatea oamenilor când începeai să

plângi, indiferent de cât de apropiați îți erau.

Dar nu și Julie. În schimb, m-a fixat cu privirea și m-a luat de mână, spunându-mi că venise timpul – fir-ar să fie, venise demult – și că Kirk nu mai putea să o ignore de-acum înainte.

6 Operațiune investițională frauduloasă.

VP - 172

Capitolul 18

Lyla

M-am gândit că existau șanse destul de mari să îl sărut pe Finch, atunci când m-a invitat la el, mai ales că a menționat că ai lui nu vor fi acasă. Dar nu mă gândeam că am face mai mult de atât.

O scurtă recapitulare: ar trebui să specific că nu sunt virgină, dar nu sunt nici ultima curvă. Am făcut sex doar cu un singur tip. Îl chema – încă îl cheamă – Caleb King. Ne știam vag de prin generală, el fiind mai mare cu un an decât mine. Dar el s-a dus la Stratford, liceul public de lângă noi, iar eu la Windsor în următorul an. Așa că am uitat de el până în primăvara trecută, când ne-am întâlnit din întâmplare la Gulch, pe când făceam cumpărături la Urban Outfitters. Nu l-am observat la început (sunt foarte concentrată când sunt la cumpărături), dar apoi m-a atins ușor pe umăr și mi-a spus:

— Hei, tu n-ai mers cumva la Dalewood?

Am lăsat jos tricoul pe care nu mă putea hotărî dacă să-l cumpăr sau nu și i-am răspuns:

— Da. Bună. Caleb, nu?

— Da, așa e, a zis el, zâmbindu-mi. Și tu ești… Layla?

— Pe aproape, am făcut eu, zâmbindu-i la rândul meu. Lyla.

M-a întrebat la ce liceu sunt și, după ce am mai discutat puțin despre noi, mi-a spus că am ochi frumoși. Câteva minute de flirt mai târziu, m-a întrebat dacă nu vreau să ieșim cândva. Eram mai degrabă flatată decât entuziasmată

de idee, dar tot i-am spus da, apoi i-am dat numărul meu înainte să iasă din magazin.

Totul a fost bine până când Grace, care din întâmplare stătuse nerăbdătoare prin preajmă, a început să-l vorbească de rău pe Caleb, spunând că e enervant și că a fost prea insistent. Poate fusese puțin agresiv, dar cumva aveam senzația că problema ei era alta: Caleb era (și încă este) negru. M-a surprins, pentru că nu aș fi zis niciodată că este rasistă și cu siguranță nu spusese nimic urât despre faptul că prietena noastră Hattie (care este albă) ieșea cu Logan (care este negru). Ba chiar îmi amintesc că

remarcase cândva că bebelușii lor ar arăta drăguț. Așa că am zis că pot să-i acord prezumția de nevinovăție. Până când a aruncat cuvântul ghetou.

— Ghetou? Am repetat eu. Caleb locuiește în cartier cu mine.

— Nu mă refeream la unde locuiește, a zis ea, ignorând definiția VP - 173

cuvântului. Mă refeream la… cum arată.

— Dar cum arată? am făcut eu, amintindu-i apoi că făceam cumpărături de la același magazin.

— Avea un lanț de aur la gât.

— Cred că unora le stă bine cu lanț, am zis eu, deși nici mie nu-mi plăceau bijuteriile la bărbați.

— Poate. Dacă ești Brad Pitt sau Robert Pattinson.

— Vrei să spui albi am replicat eu, cea mai mare jignire pe care știam că i-o pot aduce.

Am așteptat să riposteze, dar fie fusesem eu prea subtilă, fie nu a vrut să