Și atunci mi-a trecut prin minte, deși nu era prima oară, că Beau nu fusese VP - 135
niciodată pedepsit pentru ce făcuse. Pentru faptul că dăduse petrecerea.
— Da. Deci, pot să merg?
Ceva din sufletul meu încă se opunea – toată situația părea puțin dubioasă. Dar îi spusesem că problema mea era prețul biletelor, iar acum se rezolvase.
— Te rog, mama! a stăruit Finch, petrecându-și un braț după mine. Doar în seara asta?
— Bine, am oftat eu, dându-mă bătută. Dar îți vei continua pedeapsa de mâine.
— S-a făcut! a exclamat Finch, cu un zâmbet larg pe chip și deja butonând.
Mi-am dres vocea pe cât de tare am putut, făcându-l să-și ridice privirea la mine.
— Nu mai ai nimic să-mi spui? am întrebat, încercând să par detașată, dar totodată să îi subliniez importanța simplei recunoștințe.
— A, da, a făcut el. Mulțumesc, mama. Serios acum, chiar apreciez mult, mult de tot.
Am aprobat din cap, apoi am făcut un pas în față, dând să-l îmbrățișez. Mă
simțeam puțin ciudat, căci trecuse ceva vreme de când nu mai împărtășisem un gest de reală afecțiune.
— Cu plăcere, scumpule, am zis eu. Te iubesc atât de mult!
— Și eu te iubesc!
Când începuse să se retragă din îmbrățișare, l-am strâns preț de câteva secunde în plus și i-am șoptit:
— Te rog, fii cuminte diseară! Fără alte belele.
— Fără, mama. Promit.
VP - 136
Capitolul 15
Tom
Nu făcusem niciodată terapie – și nu pentru că nu credeam în ea, ci pentru că nu-mi permiteam (deși, corect ar fi să spun că preferam să fac altceva cu puținii mei bani).
Totuși, acum câțiva ani, am început să discut cu o psihiatră ieșită la pensie. Numele ei era Bonnie și era o văduvă cu o doză potrivită de excentricitate, care mă angajase să îi construiesc o casă în copac pentru nepoții ei. După câteva săptămâni de muncă la proiect, când am descoperit că minunatul design în stilul „Robinson elvețianul” îi depășea cu mult bugetul, a sugerat să facem schimb de servicii. La început, am fost de acord doar ca să fiu drăguț cu ea – și ca să nu-i las casa din copac neterminată –
dar, cât de curând, am început să mă bucur de timpul petrecut împreună.
Îmi plăceau întrebările ei care necesitau un răspuns elaborat, în special pentru că puteam vorbi în timp ce lucram (ceea ce părea o experiență mult mai puțin intensă decât să stau întins pe o canapea și să fac același lucru). În fine, am început cu Beatriz și Lyla, atingând repede toate necazurile mele ca părinte unic. Așa am ajuns la subiectul femei și la motivul pentru care nu mai ieșeam la întâlniri, evocând apoi întreg trecutul meu romantic. M-a întrebat despre prima dată – cum, unde și cu cine îmi pierdusem virginitatea.
I-am povestit cu lux de amănunte despre vara în care am împlinit cincisprezece ani, atunci când John ne-a obținut amândurora câte o slujbă la Country Clubul din Belle Meade. John locuia pe strada mea și crescuse, practic, la fel ca mine (adică departe de influența golfului). Dar, cumva, dezvoltase o pasiune pentru acest joc. Eu eram destul de indiferent, dar slujba nu era grea deloc și se plătea decent. Nu trebuia decât să strângem mingile de pe teren, să curățăm mașinuțele și crosele de golf după ce erau folosite și să colaborăm cu ajutoarele jucătorilor ca să pregătească
echipamentul membrilor înainte de fiecare joc. Întâmplarea făcea ca toate ajutoarele de la club să fie băieți de culoare. Auzisem cum că motivul ar fi fost ca fetele membrilor să nu se îndrăgostească de ei. Dar, în loc să ne îngrijorăm de vizibilele implicații rasiste ale acestui aspect, eu și John am luat-o drept o insultă la adresa noastră, și anume de ce nu se îngrijorau membrii clubului și în privința noastră, a îngrijitorilor?
VP - 137
Intră în scenă Delaney.
La șaisprezece ani, Delaney era cotată ca „mai în vârstă” – mai în vârstă și bogată, pe deasupra – care conducea propriul BMW decapotabil, un cadou aniversar de la tatăl ei. Și de parcă nu ar fi fost destul de impresionant, Delaney era cunoscută pentru experiența ei. (Îi spuneam altfel pe vremea aceea.) Vedeam cum se fâțâie în jurul piscinei în niște bikini aproape inexistenți, cu sutienul desfăcut în timp ce se bronza pe burtă, lăsându-și astfel la vedere sânii ampli (tot un cadou de la tati, după cum auzisem). Îi plăcea la nebunie să flirteze și nu conta cu cine, răsfrângându-și energia sexuală asupra tuturor – de la bărbați însurați și ajutoare de culoare, până la îngrijitori.
Eu și John ne-am îndrăgostit amândoi de Delaney, văzând-o mai degrabă
ca pe o potențială cucerire sexuală decât ca pe o fată cu care să ieșim la întâlniri. La un moment dat, am pus chiar un pariu destul de puțin probabil: douăzeci și cinci de dolari pentru fiecare etapă la care ajungeam cu ea. De-a lungul verii, reușisem să ne infiltrăm în cercul social al lui Delaney cu ajutorul unui alt îngrijitor, care cunoștea câțiva membri, astfel că pariul nu mai părea atât de improbabil. Apoi, într-o seară de la începutul lui august, pe lângă felația primită de la Delaney pe bancheta din spate a decapotabilei ei, m-am ales cu șaptezeci și cinci de dolari de la John. O adevărată pleașcă! Din nefericire, s-a dus vorba despre escapada noastră, iar eu am fost concediat.
Delaney a încercat să intervină pentru mine, însă tatăl ei i-a înăbușit numaidecât campania pentru dreptate. I-a și interzis să se mai vadă cu mine, lucru care nu a făcut decât să sporească atracția dintre noi. Cum se întâmplă, de obicei.
Am ajuns să o facem câteva nopți mai târziu, lucru care ar fi trebuit să-mi aducă încă douăzeci și cinci de dolari de la John. Însă nu l-am taxat pentru asta. Nu mi se părea corect să fii plătit pentru prima dată, mai ales cu o fată
atât de bună cum era Delaney.
— Te-ai gândit vreodată că era un pariu cât se poate de sexist și de umilitor? m-a întrebat Bonnie, sorbind din ceai.
— Mda, am zis eu, pierdut pe gânduri. Cred că m-am gândit. Puțin. Dar pentru ea nu era prima oară. Plus de asta, am avut impresia că și ea mă
folosea.
— Deci și tu o foloseai?
— La început, da. Când am pus pariul.
— Dar apoi?
