— În orice caz, cred că trebuie totuși să mai aștepți până după audiere, am zis, o parte din mine încă îngrijorată de cum avea să pară asta, ca și cum Finch ar fi manipulat totul. Pe de altă parte, obosisem să mă tot îngrijesc de aparențe și eram sătulă să iau decizii bazându-mă pe ce ar putea să creadă
alții. Însă asta chiar nu părea o idee bună acum.
— Mda, a spus Finch. Am înțeles.
— De asemenea, am continuat eu, o să-i povestesc și tatălui tău despre întâlnirea noastră și despre faptul că ți-ai cerut scuze. De îndată ce se întoarce acasă…
— Bine, a făcut el, ridicând din umeri.
— Eu și tatăl tău am avut niște neînțelegeri în ultima vreme, dar trebuie să facem front comun. Mai ales când vine vorba de tine.
Finch m-a privit înțelegător, apoi a dat din cap, ca și cum și el observase schimbările din căminul și din căsnicia noastră – stare care părea să se fi declanșat de când Kirk își vânduse afacerea.
Și acum mă mai gândeam la cum fusese atunci. La început, toți trei fuseserăm foarte încântați – entuziasmați peste măsură. Însă situația a devenit cât de curând tensionată, ba chiar urâtă, în timpul perioadei de tranziție, care implicase și despărțirea de directorul lui general, Chuck Wilder. Chuck nu cunoștea prea bine afacerea, de vreme ce Kirk deținea capitalul și 100% din acțiunile companiei, dar investise mult din fondurile proprii de-a lungul anilor, renunțând la alte posturi mai profitabile și crezând enorm în viziunea lui Kirk. Dar eu cred că se aștepta și să primească
plăți compensatorii, care, după părerea mea, nu era deloc o dorință
nejustificată.
Însă Kirk a refuzat cu îndârjire, chiar și după ce soția lui Chuck, Donna, a venit la ușa noastră, mărturisind că era îngrijorată de „starea mentală” a soțului ei.
— Nu e ceva personal, spusese Kirk. Sunt strict afaceri.
— Dar e personal! exclamase Donna. Sunteți prieteni!
— Știu că suntem prieteni, Donna. Dar trebuie să separ asta de deciziile legate de afacere, îi răspunsese Kirk calm și rece.
Mi-am amintit că fusesem șocată, și nu prea. Atitudinea lui Kirk era în concordanță cu părerea lui față de bacșiș. Putea foarte bine să lase o sumă
VP - 132
generoasă sau, în cazuri extreme, nimic dacă nu îi plăcuse servirea. Iar efortul nu conta. Ineficiența era ineficiență. În orice caz, Donna, la fel ca diferite chelnerițe înaintea ei, a plecat în lacrimi. Kirk era de neînduplecat.
În orele și zilele care au urmat, m-am tot uitat după semne că s-ar fi căit, dar singura reacție a lui Kirk a fost indignarea. Cum de îndrăznea Chuck să o supună pe Donna unei asemenea încercări nerușinate de manipulare? Ani la rândul, îi plătise lui Chuck salarii grase, iar acum nu îi mai datora nimic.
— Dar am făcut atâția bani, îmi amintesc că am zis. De ce nu putem să îi aruncăm și lui un os? O sută de mii de dolari sau ceva?
— Nu, fir-ar să fie! De ce aș face asta? Nu așa funcționează lucrurile. A fost capitalul meu în joc.
M-a supărat faptul că a spus că era al lui în loc de al nostru. Cu cât făcea mai mulți bani, cu atât mai mult observasem că și-i însușea. Dar îmi aminteam și că îmi spusesem că nu prea conta. Pentru că mereu se gândise numai la ce era mai bine pentru mine și Finch.
Am comparat situația actuală cu cea de atunci și, la prima vedere, păreau asemănătoare. Familia era încă pe primul loc.
Dar când Finch s-a oprit la un alt semafor, mi-am dat seama de o diferență majoră. Cu Chuck, Kirk aplicase niște reguli pur raționale. Ce era corect era corect. Regulile erau reguli. Însă aceleași principii raționale se duceau pe apa sâmbetei dacă intrau în conflict cu interesele personale ale lui Kirk. Deodată, lucrurile nu mai erau așa clare; lumea lui în alb și negru devenea gri. În mintea lui Kirk, Finch era un „copil bun” care strânsese destule puncte cât să aibă o oarecare libertate de acțiune. Practic, îi cumpărase un permis de liberă trecere – mai precis, unul în valoare de cincisprezece mii de dolari.
— Și la ce oră ajunge tata? a întrebat Finch, evident gândindu-se și el la Kirk acum.
— În după-amiaza asta, am zis eu, scoțându-mi telefonul din geantă ca să
verific agenda.
Chiar atunci, am primit un mesaj de la el, în care mă întreba dacă aveam vreun program diseară.
Nu, de ce? i-am răspuns eu.
Mă gândeam să mai rămân aici o noapte. Am o migrenă și nu vreau decât să mă întind într-un pat. O să iau zborul de mâine dimineață.
În regulă. Fă-te bine. I-am scris înapoi, ușurată că puteam să mai amân încă puțin discuția noastră despre Tom și bani. I-am dat vestea lui Finch, care s-a mulțumit să încuviințeze din cap.
— Tata știe că tu și Polly v-ați despărțit? am întrebat eu.
— Nu știu, a răspuns el. Nu cred că i-am spus.
VP - 133
— Cu ea ai mai vorbit?
— Nu prea… E nebună, mama.
Am simțit cum mă încordez, căci observasem demult cum reacționează
bărbații (și băieții, firește) după o despărțire. Ajungeau să-și considere fostele prietene ca fiind „nebune”. Să le discrediteze, să facă să pară ca și cum ei, bărbații, erau norocoși că scăpaseră dintr-o asemenea relație. De fapt, Julie îmi spusese odată că asta era cea mai des întâlnită replică după
încheierea unui divorț, justificarea pe care o foloseau bărbații pentru propriul comportament nepotrivit. O formă de misoginism.
— Nu spune asta, Finch, am zis eu.
— Îmi pare rău, mama. Dar sunt multe lucruri pe care nu le știi… Poate fi o adevărată scorpie…
