— Ba da. Dar, având în vedere situația, pun pariu că ai mei or să facă o excepție, a zis, tocmai când s-a deschis ușa, în prag apărând tatăl meu și mama lui.

— Ați avut timp suficient? a întrebat doamna Browning, aruncându-ne o privire.

— Da, am răspuns eu și Finch într-un glas.

Ea a părut să ezite, dar și-a reluat locul pe canapea, în timp ce tata a rămas în picioare, întrebând dacă dorea cineva cafea.

De data asta, doamna Browning a răspuns:

— Da, sigur, aș vrea o cafea. Mulțumesc.

— Cu lapte sau zahăr?

— Simplă, te rog. Mulțumesc, a răspuns ea.

Tata a încuviințat din cap și s-a dus în bucătărie, în vreme ce noi trei am rămas pur și simplu acolo. Am surprins-o pe doamna Browning aruncându-mi o privire din cap până în picioare, după care mi-a zâmbit.

— Îmi place bluzița ta, a spus ea.

— Mulțumesc, am răspuns eu mulțumită. O am de la un magazin second-hand.

— Serios? De la care?

— Star Struck. Cel de pe Gallatin. Îl știți?

— Desigur, a zis ea.

— Are prețuri cam piperate, dar uneori poți găsi adevărate chilipiruri.

Doamna Browning a zâmbit și a spus:

— Da, cumpărăturile pot fi, uneori, o chestiune de strategie. Câteodată am impresia că-mi place mai mult vânătoarea de obiecte decât achiziția în sine.

— Da, știu exact ce spuneți, am făcut eu. După care am adăugat: Chiar îmi plac pantofii dumneavoastră.

A bătut din călcâie în stilul lui Dorothy și mi-a mulțumit pentru compliment, în timp ce tata s-a întors cu cafeaua și i-a întins cana.

Brusc, mi s-a părut că doamna Browning era prea drăguță – ceea ce părea cam suspect. Dacă ea și Finch veniseră până aici cu scopul de a mă câștiga de partea lor? Ceva în genul „polițist bun, polițist rău”, doar că de data asta erau doi polițiști buni. Dar mi-am zis că eram nebună, tocmai când doamna Browning s-a uitat la Finch și a spus:

— Și? Voi doi… ați vorbit?

— Da, a făcut el, dând din cap.

— Și?

— Și… a fost bine, mamă, a spus el, tare și răspicat.

VP - 128

Doamna Browning s-a uitat la mine, în vreme ce eu l-am îngânat prostește pe Finch:

— Da. A fost bine.

— Bine în ce sens? a întrebat și tata, încruntându-se.

— Bine… în sensul că… îi pare rău pentru ce s-a întâmplat, m-am bâlbâit eu.

— Da. Și mi-ar plăcea să am ocazia să discut mai mult cu Lyla. Este în regulă, domnule Volpe? a adăugat Finch, cu glasul ridicat deopotrivă cu sprâncenele.

— Acum? a întrebat tata.

— Nu, a răspuns Finch. Nu acum. Poate altă dată… Mă gândeam că eu și Lyla ne putem vedea, ca să mai vorbim.

Eu mi-am ținut respirația, urmărindu-l pe tata cum procesează

informația.

— Vrei să ieși cu fiica mea?

— Ei bine… de fapt… da, domnule, a spus Finch.

— La o întâlnire? a făcut tată, pe un ton mai ridicat și cu fața mai roșie.

— Tată! am exclamat eu, îngrozită de faptul că încerca să pună o etichetă.

Nu a spus nimic de nicio întâlnire.

Însă Finch s-a ridicat cu îndrăzneală la înălțimea provocării: