— Ba da. Dar, având în vedere situația, pun pariu că ai mei or să facă o excepție, a zis, tocmai când s-a deschis ușa, în prag apărând tatăl meu și mama lui.
— Ați avut timp suficient? a întrebat doamna Browning, aruncându-ne o privire.
— Da, am răspuns eu și Finch într-un glas.
Ea a părut să ezite, dar și-a reluat locul pe canapea, în timp ce tata a rămas în picioare, întrebând dacă dorea cineva cafea.
De data asta, doamna Browning a răspuns:
— Da, sigur, aș vrea o cafea. Mulțumesc.
— Cu lapte sau zahăr?
— Simplă, te rog. Mulțumesc, a răspuns ea.
Tata a încuviințat din cap și s-a dus în bucătărie, în vreme ce noi trei am rămas pur și simplu acolo. Am surprins-o pe doamna Browning aruncându-mi o privire din cap până în picioare, după care mi-a zâmbit.
— Îmi place bluzița ta, a spus ea.
— Mulțumesc, am răspuns eu mulțumită. O am de la un magazin second-hand.
— Serios? De la care?
— Star Struck. Cel de pe Gallatin. Îl știți?
— Desigur, a zis ea.
— Are prețuri cam piperate, dar uneori poți găsi adevărate chilipiruri.
Doamna Browning a zâmbit și a spus:
— Da, cumpărăturile pot fi, uneori, o chestiune de strategie. Câteodată am impresia că-mi place mai mult vânătoarea de obiecte decât achiziția în sine.
— Da, știu exact ce spuneți, am făcut eu. După care am adăugat: Chiar îmi plac pantofii dumneavoastră.
A bătut din călcâie în stilul lui Dorothy și mi-a mulțumit pentru compliment, în timp ce tata s-a întors cu cafeaua și i-a întins cana.
Brusc, mi s-a părut că doamna Browning era prea drăguță – ceea ce părea cam suspect. Dacă ea și Finch veniseră până aici cu scopul de a mă câștiga de partea lor? Ceva în genul „polițist bun, polițist rău”, doar că de data asta erau doi polițiști buni. Dar mi-am zis că eram nebună, tocmai când doamna Browning s-a uitat la Finch și a spus:
— Și? Voi doi… ați vorbit?
— Da, a făcut el, dând din cap.
— Și?
— Și… a fost bine, mamă, a spus el, tare și răspicat.
VP - 128
Doamna Browning s-a uitat la mine, în vreme ce eu l-am îngânat prostește pe Finch:
— Da. A fost bine.
— Bine în ce sens? a întrebat și tata, încruntându-se.
— Bine… în sensul că… îi pare rău pentru ce s-a întâmplat, m-am bâlbâit eu.
— Da. Și mi-ar plăcea să am ocazia să discut mai mult cu Lyla. Este în regulă, domnule Volpe? a adăugat Finch, cu glasul ridicat deopotrivă cu sprâncenele.
— Acum? a întrebat tata.
— Nu, a răspuns Finch. Nu acum. Poate altă dată… Mă gândeam că eu și Lyla ne putem vedea, ca să mai vorbim.
Eu mi-am ținut respirația, urmărindu-l pe tata cum procesează
informația.
— Vrei să ieși cu fiica mea?
— Ei bine… de fapt… da, domnule, a spus Finch.
— La o întâlnire? a făcut tată, pe un ton mai ridicat și cu fața mai roșie.
— Tată! am exclamat eu, îngrozită de faptul că încerca să pună o etichetă.
Nu a spus nimic de nicio întâlnire.
Însă Finch s-a ridicat cu îndrăzneală la înălțimea provocării:
