— Da, domnule. La o întâlnire. Vreau s-o cunosc mai bine. Și vreau ca și ea să mă cunoască. Vreau doar să am șansa de a demonstra că nu sunt deloc o persoană rea. Deși știu că nu am făcut nimic ca să merit șansa asta.
Eu mi-am dres glasul, pregătindu-mă să intervin:
— Ba da, o meriți, am zis eu, cu inima bătându-mi nebunește. Faptul că ai venit azi aici înseamnă mult pentru mine și tata. Nu-i așa, tată? am stăruit eu, fixându-l cu privirea și întrebându-mă dacă avea să fie ipocrit și să se dezică de șansa pe care promisese să i-o dea lui Finch.
I-a luat câteva secunde până să răspundă, într-un final.
— Cred că e în regulă, a mormăit tata, mutându-și privirea de la mine la Nina și înapoi la Finch. Dar știi că asta nu schimbă cu nimic faptul că vei avea audierea săptămâna viitoare, nu?
— Firește, domnule, a răspuns Finch. Oricum, și dac-aș vrea să scap, nu mai lăsa mama… a zis el, zâmbind.
Tata nu i-a întors zâmbetul.
— Dar nu vreau, a adăugat Finch. Nu vreau să scap de nimic. Știu că
trebuie să suport consecințele.
Tata a încuviințat din cap, relaxându-se puțin.
— În regulă, a convenit el.
— Am permisiunea dumneavoastră de a ieși cu Lyla? a întrebat Finch. La VP - 129
un moment dat?
Tata și-a dat ochii peste cap, apoi a tras adânc aer în piept și a răspuns:
— Nu te pot împiedica să ieși cu ea, a zis el. Dar aș fi foarte surprins dacă
ar accepta.
VP - 130
Capitolul 14
Nina
— Cum te simți? l-am întrebat pe Finch în drum spre casă. Eram în mașina mea, dar conducea el.
— Mă simt grozav! a spus el. Chiar grozav! Mă bucur că am făcut asta.
Am simțit un val de ușurare, așa că i-am zis:
— Nu te simți bine când știi că ai făcut ce trebuie?
Întrebarea era puțin cam nelalocul ei, dar nu m-am putut abține.
— Ba da, a spus el, aruncându-mi o privire. Chiar da… Iar Lyla e o fată
super…
Și-a mușcat buza, a zâmbit și a scuturat încet din cap, așa cum făcea când se uita la o partidă bună de fotbal sau la un joc de baschet. Era total opus lui Kirk – care mereu se ridica în picioare, bătea din palme sau țipa la televizor.
— Da, este, am zis eu.
Apoi m-am gândit că Lyla avea ceva care le lipsea celorlalte fete cu care se văzuse Finch, în special lui Polly. O anumită onestitate. Polly era întotdeauna desăvârșit de politicoasă, spunând mereu ce trebuie, făcând contact vizual și conversație. Însă ceva la ea părea prea politicos, parcă regizat.
— Și domnul Volpe a fost de treabă, a zis Finch.
Am încuviințat din cap, gândindu-mă la discuția pe care o avusesem pe prispă. Vorbiserăm despre Finch și Lyla, curioși de cum decurgea interacțiunea lor. Însă discutaserăm și despre copiii din zilele noastre în termeni mai generali. Despre cum se ascundeau în spatele telefoanelor, spunând lucruri pe care nu le-ar fi spus niciodată în față – fie ele răutăcioase, de natură sexuală sau pur și simplu îndrăznețe. Îi compătimeam, la fel cum ne compătimeam și pe noi, părinții lor. Tom nu-l iertase deloc pe Finch pentru ce îi făcuse Lylei, dar se mai îmblânzise de la întrevederea avută la cafenea.
Finch a încetinit la lumina galbenă a semaforului, apoi s-a oprit de tot. Cu piciorul pe frână, s-a întors spre mine și m-a privit cu ochii mari.
— Mamă, cred că o să ies cu Lyla la un moment dat… Ai auzit că domnul Volpe a fost de acord, da?
— Da, am răspuns eu, încă surprinsă că Tom lăsase o portiță deschisă
către acea posibilitate. Dar l-ai auzit când a spus că e posibil ca ea să nu vrea…
VP - 131
El a încuviințat din cap, cu ochii la semafor acum, așteptând să se schimbe culoarea.
— Da, ei bine, poate o s-o sun. Chiar mi-ar plăcea să mai vorbesc cu ea, a spus el, tocmai când s-a făcut verde.
Puteam să înțeleg – și mie mi-ar fi plăcut să mai vorbesc cu Tom.
Conversația poate ajuta vindecarea și cu toții avem nevoie de asta.
