Capul mi se învârtea și m-am trezit întrebând:
— Mama ta știe? Că a fost Polly?
El a scuturat din cap.
— Nu.
— Mai știe cineva atunci?
— Nu, a repetat el.
— De ce nu? De ce n-ai spus nimănui adevărul?
Finch a oftat și a scuturat din cap.
— Nu știu… E greu de explicat și nu pot intra în detalii… Dar… să spunem doar că Polly are multe probleme.
— Cum ar fi? am întrebat eu.
Finch a oftat și a continuat:
— Nu pot să spun.
VP - 126
M-am uitat lung la el, amintindu-mi deodată de zvonurile pe care le auzisem la începutul anului școlar: ceva despre probleme de alimentație și crestat pielea. O foarte mică și urâtă parte din mintea mea își dorea să fi fost adevărate, fie și numai ca să cred că nimeni nu ducea o viață perfectă. Dar în general înțelegeam faptul că erau doar niște minciuni, născute din aceeași gelozie pe care o simțeam și eu atunci când îi paginam profilul strălucitor și extravagant de pe Instagram. Acum le înțelegeam – și nu putea decât să-mi fie milă de ea, mai ales pentru faptul că îl pierduse pe Finch. Mi-am spus că
era cazul să trec peste asta. Și-o făcuse cu mâna ei. Nu merita empatia mea.
— Trebuie să-i spui adevărul, am zis. La audiere. Trebuie să le spui celor din Consiliu că nu ai făcut tu asta, ci ea.
El a scuturat cu hotărâre din cap.
— Nu, Lyla. Nu pot să-i fac asta… Pe lângă problemele pe care le are… a mai intrat în belele înainte. Asta ar fi a doua abatere… Ar fi exmatriculată
mai mult ca sigur. Nu vreau să am asta pe conștiință.
M-am uitat încă o dată înspre curtea din spate, întrebându-mă când aveau să se întoarcă tata și Nina.
— Nu se poate să-ți asumi tu vina pentru asta, am zis eu.
— Ba da, se poate, a răspuns el. Te rog să-mi respecți decizia.
— Dar poți fi suspendat sau exmatriculat. Ți-ai rata șansa la Princeton.
— Știu, a răspuns Finch. Dar nu cred că o să se întâmple asta.
— Dar ce crezi că o să se întâmple?
El a scos un oftat, a ridicat din umeri și a spus:
— Ei bine, sper să trec de procesul ăsta oribil și să-mi asum vina pentru poze… Dar cumva să nu-mi ratez șansa la Princeton. Și… Polly să primească
ajutor… Și tu să nu mă urăști… Vocea îi era caldă și blândă – așa cum vorbesc băieții din filme, pe fundal auzindu-se melodii lente și romantice.
— Nu te urăsc, am zis, inima bătându-mi cu putere.
— Serios?
— Serios.
— Bine. Atunci… dacă nu mă urăști… a ezitat el, coborându-și privirea, mă
întrebam dacă… nu ți-ar plăcea să ieșim cândva?
Cu mintea în ceață, am încercat să procesez ce-mi spunea. Mai mult ca sigur era o întrebare pur teoretică.
— Tu și cu mine? am întrebat eu.
— Da. Eu și cu tine, a spus el.
— Când? am făcut eu.
— Nu știu… curând? Ești liberă diseară?
— Nu sunt sigură că tata ar fi de acord cu asta, am răspuns eu. Era, firește, o afirmație cât se poate de modestă. Și pe urmă, nu ești pedepsit? am VP - 127
întrebat, căci auzisem de pedeapsa aspră pe care o primise, că nu avea voie să iasă din casă tot restul primăverii și toată vara.
