— Da, ar trebui. Pentru toată lumea. Se numește iertare, tată. Știi ce-i aia?
— Iertarea trebuie câștigată, Lyla. El nu a făcut nimic să…
— Și nu de asta vine aici? am strigat eu. De ce ai mai vorbit cu Nina… să
vină amândoi aici și să-și ceară iertare dacă deja te-ai decis în privința lui?
Tata a scuturat din cap, părând consternat, apoi a zis:
— Chiar nu înțeleg de ce nu ești mai supărată din cauza a ce ți-a făcut puștiul ăsta. Chiar nu înțeleg.
S-a oprit, așteptându-se, evident, să răspund. Dar eu nu aveam ce – sau cel puțin nu un răspuns pe care să vreau să-l împărtășesc cu el.
— Finch este cel care ar trebui să-și facă griji în privința zilei de mâine, a reluat tata. Nu tu. Dar pun pariu că nu-și face. Pentru că e un nemernic.
— Chiar nu e, tată, am zis, începând iarăși să plâng, mai mult din cauza frustrării, dacă nu din alt motiv.
Nu aveam cum să îi explic tatei că tinerii își făceau poze de genul ăla tot timpul. Lor înșiși sau unii altora. Vreau să spun că nu era ca și cum Finch o postase. Nu era vina lui că se răspândise așa. Bine, faza cu descrierea era o altă poveste. Dar până și aceea avea un context. Jucase Uno și făcuse o glumă, crezând probabil că era amuzant. Nu spun că a și fost, dar era o diferență între a fi un nemernic și pur și simplu a face o glumă proastă, mai ales când ești băut. Sau cel puțin asta îmi spuneam mie însămi. Asta voiam să cred. Aveam nevoie să cred.
Tata s-a tras mai aproape de mine și mi-a înconjurat stânjenit umerii cu brațele, sărutându-mă pe creștet. Pe de-o parte aș fi vrut să-l resping. Pe de alta, aveam nevoie cu disperare de o îmbrățișare.
— Îmi pare atât de rău, Lyla. Încerc să fac doar cum e mai bine, a spus el, iar de data asta nu mai sunase ca un martir, ci ca un părinte care într-adevăr se străduia.
— Știu, am spus eu, trăgându-mi nasul.
— Și, dacă te ajută, să știi că mama lui Finch este o persoană cumsecade.
Cred că are o inimă bună.
— Da? am făcut eu, cu vocea înăbușită la pieptul lui.
Tata s-a dat înapoi și m-a privit încruntat și trist.
— Da… își face griji pentru tine.
— Serios? am zis eu, întinzându-mă pe lângă el ca să ajung la cutia cu șervețele de pe noptieră.
— Da, a confirmat el. Așa că mâine o să-i dau ei – și, prin extensie, fiului ei VP - 121
– o șansă. Nu te bucură să auzi asta?
— Presupun că da, am răspuns, suflându-mi nasul. Vreau doar să se termine odată.
— Știu, puiule, a spus el, încuviințând din cap cu empatie, de parcă ne înțelegeam perfect, deși amândoi eram conștienți că versiunea mea era cât se poate de diferită de a lui.
Am stat în tăcere câteva secunde, dar îmi dădeam seama că ar fi vrut să
mai zică ceva, cu toate că nu știa cum. Așa că, în cele din urmă, l-am întrebat:
— Mai vrei să adaugi ceva, tată?
— De fapt, da, a spus el. Mai voiam să spun un lucru. Despre mama ta…
— Ce e cu ea?
— Nimic… a început el, șovăitor. Doar că nu consider că e o idee proastă
să o vizitezi la vară. Ești destul de mare acum, am încredere în tine că vei lua deciziile corecte. La urma urmelor, este mama ta.
— Mulțumesc, tată, am zis eu. Cred că așa am să fac. Mi-e dor de ea.
O expresie îndurerată i-a apărut pe chip și mi-am dat seama, prea târziu, că poate spusesem ce nu trebuia. Dar, pe de altă parte, era purul adevăr.
Chiar mi-era dor de mama. Sau poate nu de ea personal, ci de ideea de a avea o mamă prin preajmă. Mai ales într-o perioadă ca asta, când conceptul de empatie din mintea unui tată pur și simplu nu era suficient.
∵
A doua zi de dimineață, m-am trezit devreme ca să fac duș și să mă spăl pe cap. Având părul creț și des, trebuia să îl las să se usuce natural, ca să
arate măcar pe jumătate decent, timp în care m-am chinuit să mă hotărăsc cu ce să mă îmbrac. Toate hainele mele păreau prea „de oraș”, prea de biserică sau prea de zi cu zi. Firește că am apelat la Grace pentru sfaturi, chiar dacă vorbisem deja despre asta mai bine de o oră cu o seară în urmă, dezbătând întreaga situație. În general, era genul de persoană care rămânea neutră, însă acum era chiar supărată, deși nici pe departe atât de furioasă pe Finch cum era tata.
Cât despre garderoba mea, a spus simplu:
— Nu te strădui prea tare. Mergi pe ceva casual.
Eram de acord. Am evaluat împreună opțiunile și am ales o pereche de blugi albi, strâmți și rupți în genunchi și o bluză albastră, din mătase, pe care o găsisem la un second-hand. După ce mi-a urat noroc a patra oară, am închis și m-am machiat ușor. Nu m-aș fi machiat deloc – atât de mult urăște tata când mă machiez –, dar m-am gândit că o să fie prea distras de curățatul lui frenetic ca să mai observe și machiajul meu discret. Casa noastră era mereu curată lună, însă în dimineața aceasta chiar se întrecuse pe sine, obsesia lui activându-se în timp ce dădea cu aspiratorul și lustruia fiecare VP - 122
suprafață. La un moment dat, a anunțat că iese să cumpere ceva, ca mai apoi să se întoarcă cu o sacoșă de fursecuri asortate de la Sweet 16th, pe care le-a aranjat pe o farfurie, ca apoi să le transfere pe un platou pe care scotea de obicei carnea de pe grătar.
