bat ca să intru. Prin generală, m-am învățat să bat scurt înainte să intru.
Odată, când era în primii ani de liceu, am așteptat permisiunea lui ca să intru după ce am bătut. Apoi, cam în ultimii doi ani, discuțiile din dormitor abia dacă au mai existat. Nu prea mai intram deloc în camera lui, cu Juana care se ocupa de rufele murdare și care i le aranja pe cele curate.
Acum am bătut, apoi am deschis ușa, găsindu-l pe Finch pe pat. Era la laptop, cu căștile în urechi. A ridicat privirea și s-a uitat la mine fără nicio expresie.
— Bună, am zis eu.
— Bună, a răspuns el.
— Poți să-ți scoți puțin alea?
— Nu ascult nimic la ele.
— Chiar și așa.
Și le-a scos din urechi, fără alte comentarii.
— Cum merge treaba? am întrebat eu, vocea sunându-mi puțin cam pițigăiată.
— Merge.
— Bun, am zis. Polly ce face?
— Bine, cred.
— Crezi? am făcut eu, înaintând un pas. Nu știi sigur?
— Nu chiar, a zis el, ne-am despărțit.
— Îmi pare rău. Pot să… întreb de ce?
— Nu prea vreau să vorbesc despre asta, dacă nu te superi, a zis el, oftând.
Eu mi-am mușcat buza și am încuviințat din cap.
— Ei bine, am vrut să te anunț că eu și tatăl tău am primit vești de la domnul Quarterman. Audierea ta dinaintea Consiliului de Onoare are loc joia asta.
— Da, știu. Am primit și eu un email.
— O, am înțeles. Ai vorbit cu Lyla?
— Nu.
— De ce nu?
VP - 115
— Așa mi-a zis tata.
— Serios? Și când ți-a spus asta?
— Săptămâna trecută. După întâlnirea cu domnul Q.
— Ei bine, m-am răstit eu, o să faci exact opusul. Mâine mergem să ne întâlnim cu ea. Tu și cum mine. Va fi și tatăl ei de față. Doar noi patru.
Mă pregătisem să mă refuze. În schimb, a dat din cap și a spus bine.
— Între timp, vreau să te gândești la Lyla. La sentimentele ei. Este vorba despre ea acum.
— Știu, mamă, a spus el, arătând ca atunci când era mai mic și mai sincer.
— Chiar știi?
— Da.
— Deci înțelegi că întâlnirea asta cu Lyla nu este o strategie pentru tine.
Este o ocazie de a-ți cere iertare.
El a aprobat încă o dată din cap.
— Da, mamă, am înțeles, a spus el, privindu-mă în ochi.
Poate că îmi făcea pe plac sau poate doar încerca să evite o predică, însă
expresia lui părea sinceră. Nu mă simțeam chiar ușurată – încă mă îngrijora purtarea lui –, dar simțeam o oarecare consolare, ba poate și o fărâmă de speranță.
— Ești sigur că nu vrei să vorbești despre Polly? Sau despre ce se mai întâmplă în viața ta? am încercat eu să insist, știind că aveam să fiu, mai mult ca sigur, refuzată.
