— Da, a zis ea, râzând. De asta te-ai măritat cu el, nu?
Făcea aluzie la „povestea4 noastră – pe care Kirk adora să o spună. Cum m-a curtat pe durata anului doi la Vanderbilt, invitându-mă să ies cu el de o grămadă de ori înainte să accept. Bineînțeles, asta îl făcuse să creadă că mă
lăsam greu, ceea ce mi-a mărit valoarea în ochii lui. Nu îi spusesem niciodată
adevărul – acela că fusesem prea traumatizata de evenimentele din primul an ca să mai vreau să ies cu cineva prea curând.
Privind în urmă, poate că Melanie avea într-un fel dreptate. Admiram sincer tenacitatea soțului meu și probabil că asta avea ceva de-a face cu faptul că sfârșiserăm împreună. Dacă era să fiu sinceră, trebuia să recunosc și că mă bucuram de faptul că prietenii mei îl plăceau la rândul lor. Că se înțelegea bine cu toată lumea. Că îmi alunga gândurile rele. Că mă făcea să
mă simt în siguranță. Ca și cum nimic rău nu mi s-ar întâmpla sub supravegherea lui.
— Cred că da, am bălmăjit eu, în timp ce ne beam vinul, iar eu îmi analizam propriile intenții.
De ce mi-am dorit atât de mult să mă întâlnesc cu Lyla și să vorbesc din nou cu Tom? Oare chiar era vorba ca Finch să învețe din propriile greșeli și eu să fac ceea ce trebuie? Sau căutam într-un fel iertarea – poate chiar un soi de răzbunare în numele versiunii mele mai tinere? Nu eram sigură, dar brusc mi-am dorit cu disperare să fiu singură.
— Doamne, am făcut eu, forțând un căscat fals. Sunt atât de obosită.
— Da, și eu, a spus ea. Ar trebui să plec…
M-am ridicat numaidecât, știind că, deseori, Ar trebui să plec însemna de fapt încă o oră de conversație.
— Rezistă, scumpo, a spus ea, îmbrățișându-mă strâns. Odihnește-te puțin. Și lasă asta în seama lui Kirk. Crede-mă, o să se termine curând.
De îndată ce Melanie a ieșit pe ușă, m-am repezit la telefon. Printre mailurile obișnuite, două mi-au ieșit în evidență. Primul era de la Walter Quarterman, al doilea de la Tom Volpe. Inima a început să-mi bată cu putere VP - 113
în timp ce l-am deschis pe cel de la Walter și am citit mesajul scurt care ne informa pe mine și pe Kirk că cea dintâi audiere a lui Finch înaintea Consiliului de Onoare era programată pentru joi la ora 9:00. Își cerea scuze pentru întârziere, însă doi dintre profesorii din consiliu fuseseră plecați la o conferință. Mai adăuga faptul că eram bineveniți să trecem pe la școală în ziua aceea, dar că nu vom fi lăsați la audiere.
— Bine, am zis eu cu voce tare, ușurată să văd o dată finală. Încă patru zile.
Am tras adânc aer în piept, apoi am deschis cel de-al doilea email.
De la: Thomas Volpe
Pentru: Nina Browning
Subiect: Bună
Bună, Nina. Sper că ești bine. E o idee bună să ne întâlnim toți patru. Ce zici de weekendul ăsta? Mâine pe la 11? Ești binevenită acasă la noi. Aș
prefera așa decât la tine acasă. Găsești adresa noastră în dosar.
Simțindu-mă extrem de anxioasă, dar și recunoscătoare, și plină de speranță, am compus un mesaj:
De la: Nina Browning
Pentru: Thomas Volpe
Subiect: Mulțumesc
Tom, sunt foarte mulțumită de decizia ta. Mâine dimineață este perfect.
Ne vedem la tine la 11. Îți mulțumesc enorm încă o dată.
L-am trimis chiar în secunda când numele lui Kirk mi-a apărut pe ecran.
Am răspuns și l-am auzit zbierându-mi în ureche:
— Afurisitul a luat banii și tot vrea să ajungem la proces! Ce mai înțelegere pe cuvânt de onoare!
— Înțelegere pe cuvânt de onoare? am făcut eu, uimită de această
concluzie ridicolă, ca mai apoi să-mi dau seama că nu îi spusesem de faptul că Tom înapoiase banii. Știam că două rele nu făceau una bună, însă nu merita să știe adevărul. Merita să fie tras pe sfoară.
— Un acord, da.
— Nu a fost vorba de niciun cuvânt de onoare. Și nu a fost nicio înțelegere. A fost o dare de mită. Ai încercat să-l mituiești. Și s-a întors împotriva ta, am zis eu.
— Încearcă să nu pari așa fericită, a ripostat el.
VP - 114
— Nu sunt fericită pentru asta. Și nici n-am alte motive de fericire acum.
— Ei bine, atunci suntem doi în aceeași barcă, a spus el.
∵
Câteva minute mai târziu, m-am dus spre camera lui Finch. Avea ușa închisă. Am rămas dinaintea ei preț de câteva secunde, gândindu-mă câte lucruri s-au schimbat, rapid, dar parcă și treptat. Când era mic, ușă stătea deschisă și deseori ajungea să doarmă în patul nostru. Cam prin clasele primare, obișnuia să o mai închidă din când în când, însă nu mă deranjam să
