– o cale fie de a te da mare cu vacanțele tale, fie de a plictisi pe toată lumea cu varza ta de Bruxelles. Cred că am spus ceva în genul ăsta, însă Melanie era pornită.
— Vreau să spun că Finch și Beau sunt copii buni! Din familii bune! a continuat ea, scoțându-și elasticul, răvășindu-și părul, apoi prinzându-l la loc într-o coadă mai aranjată. Iar Lyla nu e deloc genul lor.
— Și totuși, e foarte drăguță, am spus, mai mult bălmăjind pentru mine.
— Ai văzut-o pe viu?
Am scuturat din cap.
— Nu. Dar am văzut niște poze cu ea.
— E corcitură?… Beau așa mi-a zis. E adevărat?
— Corcitură? Nu am mai auzit cuvântul ăsta de ani buni, am remarcat eu, întrebându-mă dacă era corect politic și fiind mai mult ca sigură că nu.
Ea a ridicat din umeri.
— Cum vrei să-i spui. Metisă. Mulatră. Lista poate continua. Întrebarea e: este sau nu?
— E pe jumătate braziliancă, am răspuns.
— Aha, a făcut ea. Deci maică-sa trebuie să fi fost străină. Am auzit că
taică-su e alb. Și am mai auzit și că maică-sa e închisă pentru droguri și prostituție. Nici nu-i de mirare că Lyla e atât de indecentă.
— Cine a zis că e indecentă? am întrebat, gândindu-mă că Melanie încerca să împace ambele tabere. Lyla nu a făcut nimic cu niciunul dintre băieții noștri și totuși spui că e indecentă? Cum vine asta?
— N-ai văzut cum era îmbrăcată? Melanie și-a tras tricoul, făcând ochii mari și scoțând limba.
— Haide, Mel, nu e cazul, am zis eu, crispându-mă. O ținută nu face pe cineva indecent. E ca și cum ai spune: Purta fustă, deci și-a meritat-o.
Melanie m-a fixat cu privirea o clipă, apoi a spus:
— În regulă. Ce se întâmplă aici? De ce îi iei apărarea Lylei? Nu pricep.
— Nu-i iau apărarea, am zis. Am impresia că e o fată bună, prinsă la mijloc în ceva ce nu și-a dorit.
— Și de ce crezi asta?
— Pentru că am discutat la o cafea cu tatăl ei, am mărturisit eu, în timp ce mintea mi-a fost împânzită de posibilele urmări care ar fi rezultatul din VP - 108
faptul că Melanie aflase acest lucru.
Era bine intenționată când venea vorba de prietenia noastră, dar era incapabilă să țină ceva pentru ea.
— Serios? a făcut ea, probabil gândindu-se deja la persoanele cărora avea să le spună după ce urma să plece de la mine. Când?
— Ieri, am zis eu, hotărându-mă pe ultima sută de metri să nu fac acest lucru și mai irezistibil, spunându-i să îl țină secret. Sincer, nu a fost cine știe ce… Doar că așa am simțit să fac.
Ea a încuviințat din cap.
— Și? Cum era?
— De fapt, l-ai mai întâlnit. Îl cheamă Tom Volpe, am zis eu. Îți sună
cunoscut?
Ea m-a privit lung, a scuturat din cap, apoi a spus:
— Ia stai, chiar îmi sună cunoscut! De unde îi știu numele? A repetat Volpe de vreo câteva ori, încruntându-se în timp ce se străduia să-și amintească.
— Ți-a recondiționat cămara, am răspuns eu. Și camera de depozitare.
Fața i s-a luminat brusc.
— A, da! Acel Tom! Corect. Arăta bine. În felul ăla neglijent și muncitoresc…
Caracterizarea m-a deranjat puțin, deși nu puteam să-mi dau seama de ce, cu atât mai mult cu cât era o descriere destul de precisă. În orice caz, am dat din cap și am spus:
— Da, presupun…
— Stai, deci fiica lui e Lyla?
Am dat din cap că da.
— Surprinzător.
— De ce?
