— Ce-i cu ei?
— Cum se simte Finch? După despărțire? a întrebat ea, cu glas scăzut.
— S-au despărțit? Nu știam, am spus, simțind junghiul vinovăției pentru că eram ultima care afla.
— Da. Sincer, Finch ar putea găsi pe cineva mult mai bun ca Polly. Am zis-o de la început. Și toată lumea crede asta, a spus Melanie.
Uimită de faptul că inferioritatea lui Polly față de Finch era concluzia lui Melanie în lumina ultimelor evenimente, am spus:
— Nu știu, Mel. Pariu că ea s-a despărțit de el… Eu una m-aș despărți de VP - 111
un băiat pentru ce i-a făcut celeilalte fete. A fost foarte urât.
— Nu te mai tortura, scumpo. Copiii fac greșeli. Mai ales băieții. Mai ții minte ce a spus psihiatrul ăla? Că lobul frontal al creierului unui băiat se dezvoltă abia pe la douăzeci și cinci de ani… Nu gândesc fiindcă au lobul frontal nedezvoltat.
Am ridicat din umeri, repetând argumentul pe care i-l spusesem și lui Kirk. Pentru mine, nu era vorba de judecată, ci de principii.
— Haide, Nina! Tu ar trebui să-ți aperi copilul!
— Și cum rămâne cu Lyla? Nu ar trebui să apărăm toți copiii?
— Lasă-l pe Tom să-și facă griji pentru Lyla. Lasă-l pe el s-o apere. Tu trebuie să-l aperi pe Finch. Întotdeauna trebuie să-ți aperi copilul.
Întotdeauna.
— Indiferent de ce face? am întrebat. Indiferent?
— Indiferent, a spus ea, încrucișându-și brațele la piept.
— Și dacă Beau ar omorî pe cineva? am întrebat, testându-i teoria.
— Ei bine, în cazul ăla aș angaja cei mai buni avocați. Ca pentru O.J.
Simpson. Și dacă am pierde, l-aș vizita la închisoare în fiecare zi până când aș muri. A tras adânc aer în piept și a continuat: Beau va fi mereu sânge din sângele meu. N-o să încetez niciodată să-l iubesc. Niciodată.
— Firește. Înțeleg, am zis, simțind un val de defensivă venind din partea ei. Adică și eu o să-l iubesc pe Finch indiferent de ce se va întâmpla.
Înțelegeam și ce voia să spună cu angajatul celor mai buni detectivi în speranța că va obține o pedeapsă mai mică. La urma urmelor, așa funcționa sistemul nostru juridic – în care credeam.
Dar, în inima mea, mai știam și că nu aveam să-mi acopăr fiul dacă ar fi săvârșit vreo crimă oribilă. Orice fel de crimă, de fapt. Nu aș minți pentru el.
Nu aș obstrucționa justiția pentru el. I-aș rămâne alături, dar aș vrea să
mărturisească
adevărul
și
să
se
căiască
sincer,
asumându-și
responsabilitatea pentru acțiunile lui. Mi-aș dori să-și câștige și să-și merite iertarea.
Am încercat să îi explic diferența lui Melanie, însă nu s-a lăsat convinsă, continuându-și pledoaria cu următoarea afirmație:
— Ei bine, eu nu m-aș da în lături de la nimic ca să-l protejez pe Beau. De la nimic.
Privirile ni s-au întâlnit, în timp ce conștientizam amândouă adevărul – și anume că nu gândeam la fel. Mi-am adus aminte de o slujbă pe care o auzisem la biserica lui Teddy, acum multă vreme. Pastorul Sundermeier spusese ceva în genul: „Dreptatea este pentru acela care o merită, dar și pentru acela care are nevoie de ea”. Era o piesă crucială a puzzle-ului, una care se pare că le lipsea lui Kirk și Melaniei.
VP - 112
— Ei bine, din câte știu, Kirk este de acord cu tine, am zis eu.
Ea a dat din cap, părând să se simtă mai bine.
— Firește că e de acord. Are niște instincte remarcabile când vine vorba de astfel de lucruri.
Mi-au venit în minte cei cincisprezece mii de dolari. Deși probabil Melanie ar fi apreciat strategia lui, nu cred că ar fi strâmbat din nas nici când ar fi auzit de sumă, de vreme ce nu o deranja niciodată să plătească prea mult, una dintre mantrele ei fiind: Problema se rezolvă cu bani.
— Nu întotdeauna, am zis. Uneori e prea… concentrat pe rezultat, întotdeauna obține ce vrea.
