Nu există secret care să nu fie aflat în comunitatea celor de la Windsor și, deși speram ca focul să nu se răspândească, știam că era doar o chestiune de timp până când avea să izbucnească violent. Bazându-mă pe experiența mea cu dramele altora, i-am dat termen o săptămână.
Și am aproximat destul de bine, fiindcă în dimineața următoare – la șase zile după petrecerea lui Beau – am început să fiu sunată întruna de prieteni care voiau să „vadă ce fac”. Poate că unii erau sincer îngrijorați de urmări.
Dar cred că cei mai mulți erau din tagma lui Kathie, la un anumit nivel, poate chiar subconștient, bucurându-se de bârfe, fără să-și dea seama că adânceau cu atâta ușurință și nonșalanță criza lui Finch (care merita ce i se întâmpla), dar și a Lylei.
Am încropit un răspuns standard („îți mulțumesc pentru grijă și pentru cuvintele frumoase”) și am jurat să evit locurile unde mergeam de obicei –
acolo unde, fără îndoială, m-aș fi întâlnit cu oameni pe care îi cunoșteam.
Starbucks și Fix Juice, mallul Green Hills și Whole Foods, studioul de cycling și cel de yoga și, bineînțeles, clubul.
Singura persoană cu care am continuat să vorbesc era Melanie, care mi-era o susținătoare atât de înfocată, încât dacă aș fi împușcat pe cineva în mijlocul bulevardului, ea probabil că mi-ar fi justificat fapta. Îmi trimitea capturi de ecran cu ceea ce comenta lumea, deseori doar zvonuri auzite de te miri unde: că Lyla era complet dezbrăcată; că Finch i-a pus ceva în băutură; că au făcut sex. Povestea continua să fie înflorită.
De fiecare dată, Melanie sărea în apărarea lui Finch, clarificând lucrurile, scriind răspunsurile cu majuscule și cu multe semne de exclamare. Chiar și atunci când era vorba despre părți adevărate, explica logic și insista că Finch
„e un băiat bun care a făcut o greșeală”.
Pe de-o parte, îi apreciam sincer loialitatea, mai ales când corecta presupunerile false. Pe de altă parte, la un nivel mai profund, indignarea ei mă făcea să-mi fie din ce în ce mai rușine. La urma urmelor, Finch chiar era vinovat. Poate nu vinovat de toate acuzațiile care îi se aduceau în vâltoarea zvonurilor, dar totuși vinovat. Părea un lucru pe care ea tindea să-l omită, la fel cum se întâmpla și cu Kirk.
Vineri seara, a venit la mine, tulburată și răvășită – cel puțin după
VP - 106
standardele înalte pe care le avea Melanie.
— Ce s-a întâmplat? am întrebat, deschizându-i ușa.
— N-ai primit mesajele? Îți scrisesem că vin încoace…
— Nu, nu mi-am mai verificat telefonul de ceva timp, am zis eu.
Avusesem nevoie să-l pun deoparte ca să nu mai verific constant dacă
Tom îmi răspunsese sau nu. Nu trecuseră nici douăzeci și patru de ore de când îi propusesem să ne întâlnim și cu Lyla, însă începea să mă obsedeze decizia lui. Am condus-o pe Melanie în bucătărie.
— Ia loc, am zis, și spune-mi ce se petrece.
Ea a scos un oftat și și-a aruncat geanta Goyard cu monogramă la picioare, înainte să tragă un scaun și să se așeze.
— Afurisita aia de Kathie… S-a oprit, a privit în jur, apoi a întrebat: E
cineva acasă?
— Kirk nu e. A stat acasă o zi, după care a plecat din nou. Dar Finch este –
e sus, în camera lui, am zis. Poți vorbi.
Și-a dus o mână la tâmplă, în vreme ce cu cealaltă își netezea pliurile fustei de tenis.
— Afurisita aia de Kathie a răspândit vorba că Beau s-a combinat cu Lyla.
După ce Finch i-a făcut poza.
— Și… așa a fost? am întrebat eu, asumându-mi riscul.
Eu și Melanie nu ne certasem niciodată, dar uneori putea fi foarte sensibilă și supărăcioasă, mai ales când venea vorba de Beau sau de fiica ei, Violet, care avea niște accese de divă mai ceva decât un copil-vedetă.
— O, Doamne, nu! a făcut ea, lovind în scaun cu piciorul ei bronzat artificial.
— Și atunci din ce a tras concluzia asta? Doar pentru că Lyla a fost fotografiată pe patul lui Beau?
— Nu am nici cea mai vagă idee! Dar pun pariu că Lucinda e capul răutăților. E o adevărată pacoste. O urăsc pe copila aia… A tot postat articole pe Facebook despre agresiune sexuală și misoginie. Melanie s-a aplecat să-și scoată telefonul din geantă, apoi a început să citească pe un ton ascuțit, fandosit, imitând-o probabil pe Lucinda: „Patruzeci și patru la sută dintre cazurile de agresiune sexuală declarate se petrec înainte ca victima să
împlinească optsprezece ani. Una din trei fete este agresată sexual înainte să
termine liceul… Și totuși, școlile rămân ciudat de indiferente la aceste cifre…
lucru care cauzează numărul ridicat de agresiuni sexuale în rândul liceenelor”.
Am simțit un junghi dureros gândindu-mă la Lyla și la propria mea experiență de la Vanderbilt.
— Știu că Lucinda este la fel de enervantă ca maică-sa… Dar, din păcate, VP - 107
are dreptate. Dacă venea de la altcineva…
— Tot ar fi enervant! a exclamat Melanie. Nu-ți mai împărtăși părerile pe rețelele sociale!
Nu eram de acord cu ea – și m-am gândit că genul ăsta de activism este unul dintre puținele urmări decente ale rețelelor de socializare. Altminteri, nu ar fi decât o paradă de plicticoșenii sau de laude aduse propriei persoane
