— Nu știu. Poate pentru că e tâmplar? Nu sunt prea mulți copii de tâmplari la Windsor… Probabil că primește ajutor financiar.
— Poate. Cine știe, am zis eu, rezistând tentației de a adăuga și un „cui îi pasă”. În schimb, am spus: Dar dacă e aici dintr-a noua, înseamnă că e destul de deșteaptă. Sau foarte talentată într-un anumit domeniu.
Toată lumea știa că admiterea era mai exigentă la liceu, în timp ce criteriile de acceptare pentru copiii de cinci-șase ani erau mai indulgente și aveau de-a face mai degrabă cu ce erau părinții lor. Nimeni nu recunoștea asta, deși era destul de clar că, dintre doi aplicanți care erau perfect egali, mai puțin în ceea ce privește donația, cel care făcea donația mai mare câștiga. Pentru Kirk, acest lucru nu era câtuși de puțin tulburător. Așa era viața.
VP - 109
— Sau poate a intrat pentru că e mulatră, a reluat Melanie. Știi părerea lui Walter legată de diversitatea culturală.
Eu am ridicat din umeri, simțindu-mă foarte stânjenită. Ca să ascund acest lucru, am arătat către sticla de Pinot Noir pe care o deschisesem la cină
și i-am spus:
— Nu vrei un pahar?
— Poate doar unul mic. Încerc să reduc zaharurile… Sunt atât de grasă, bleah… Și, spunând acestea, s-a aplecat în față ca să-și poată prinde un strat de piele care-i acoperea abdomenul plat ca o scândură, în vreme ce eu i-am turnat un pahar și i l-am întins.
Ea a luat o gură, apoi a spus:
— Și? Detalii? El a vrut să vă întâlniți sau cum?
— Nu, eu am vrut, am zis, umplându-mi și eu paharul.
— De ce? Să îl convingi să nu depună plângere?
— Nu, ca să-mi cer scuze.
— A, da, firește. Credeam că pentru altceva, a făcut ea, dând din nou din picior și părând jignită. Era o expresie pe care o afișa des. Pe de-o parte, îmi plăcea la nebunie această vulnerabilitate a ei, chiar și atunci când nu era momentul potrivit. Era atât de diferită față de majoritatea gospodinelor din Belle Meade, care purtau măști permanente de fericire absolută. Pentru acelea, răspunsul la simpla și nu foarte interesanta întrebare „Ce mai faci?”
era întotdeauna o litanie exuberantă de cât de minunat de plină și de satisfăcătoare era viața lor. Ocupată, ocupată, ocupată! Fericită, fericită, fericită! Totul merge bine! Ocupată, fericită și totul merge bine! Aveam o prietenă care răspundea cu entuziasm: Mai mult decât grozav! Căsnicia ei, copiii, vacanțele, vara – toate erau, întotdeauna, mai mult decât grozave!
Până și nonșalantul Nu mă pot plânge! mă deranja. În primul rând, firește că te poți plânge și o faci și o s-o faci. O să te plângi de profesorii și de antrenorii copiilor, de vecini și de animalele vecinilor, de membrii comitetului tău sau din știu eu ce organizație de caritate sau consiliu școlar din care o să faci parte (fie pentru că nu vei fi mulțumită de contribuția lor, fie pentru că vei vrea să faci pe șefa și să preiei întreaga activitate); o să te plângi când oamenii nu-ți vor răspunde suficient de repede la mesaje sau când te vor spama cu mesaje nedorite, care îți vor umple căsuța poștală
electronică; te vei plânge de cei care îți îngrijesc casă, de bone și de grădinari și de toți cei care îți vor trece pragul ca să lucreze pentru tine. Te vei plânge de absolut orice dacă nu are legătură cu tine, cu copiii tăi, cu mariajul tău sau cu viața ta. Și dacă, Doamne ferește! tu sau copiii tăi faceți ceva greșit, dați vina pe altcineva și insistați că sunteți o victimă provenită dintr-o
„familie bună”. Știam placa.
VP - 110
— Pot să fiu sinceră? a început Melanie. Mă doare puțin că nu mi-ai spus.
Mai ales că e și Beau implicat.
— Dar ți-am spus acum.
— Vreau să zic de la început. Imediat. Înainte să te fi întâlnit cu el.
— Cred că am uitat să menționez, m-am bâlbâit eu. Îmi pare rău, Mel.
Ea s-a încruntat pe cât de mult îi permitea botoxul.
— A zis ceva de Beau? Sau de petrecere? E supărat din cauza asta?
— Nu, am răspuns eu. Sunt destul de sigură că nu asta îl preocupa acum.
Melanie a încuviințat din cap, apoi a tras o gură de aer.
— Ascultă. Te admir foarte mult, Nina. Ești o persoană tare bună, cu inimă mare… Admir faptul că încerci să îndrepți lucrurile. Dar… cred că ești puțin cam prea dură cu tine însăți. Și cu Finch.
Am dat din cap, sfârșită. Loialitatea ei neabătută se simțea cu siguranță
mult mai bine decât dragostea dură a lui Julie. Și totuși, eram frustrată din cauza incapacității ei – sau a refuzului – de a vedea miza pusă în joc.
Prietenii mei nu puteau aveau câștig de cauză. Știam ce ar fi zis Kirk dacă ar fi putut să-mi citească acum gândurile. Ura când făceam asta, mai ales atunci când sentimentele mele îi încurcau agenda. Ești imposibil de mulțumit, obișnuia să-mi spună. Treci peste și nu mai fi obsedată.
Firește, și el devenea obsedat de o mulțime de lucruri. Dar, în mintea lui, lucrurile acelea erau diferite. Meritau să-l obsedeze pentru că aveau un rol în marea schemă financiară ori în altă chestiune cuantificabilă. Era ca și cum orice legat de relații sau emoții era lipsit de importanță pentru el. O ceartă
cu mama? O să-i treacă. O prietenă care mă enervase? Nu te mai întâlni cu ea. Sentimentul că nu făceam destule sau faptul că mă simțeam vinovată
pentru tot ce aveam? Dăm destui bani de pomană. Iar acum: comportamentul fiului nostru? E un copil bun, care a făcut și el o greșeală.
Treci peste, nu te mai gândi.
— Mă asculți? am auzit-o spunând pe Melanie.
— Scuze. Căzusem pe gânduri.
— Întrebam de Polly și Finch.
