banii, în opinia mea. Nu s-a lăsat convinsă sau poate chiar își dorea să
risipească bani.
Așa că am acceptat proiectul, fiind de acord să folosesc mahon și un design nou, mai detaliat, cu multe înflorituri și ornamente, pe care îl scosese dintr-o revistă de design interior și care mie unul mi se părea puțin cam kitsch.
Nu mai e cazul să o spun: contractorul avusese dreptate. Au fost trei săptămâni lungi cu femeia asta, deși nu pentru că era greu de satisfăcut. Ci VP - 102
pentru că rareori mă lăsa singur, nu tăcea și nu se oprea niciodată din monologul ei nesfârșit de plângeri legate de viața ei, dacă să comande online sau nu tot felul de lucruri (casa ei ai fi zis că era un depozit) sau tot felul de drame din tenis. În fiecare zi, la ora cinci fix, deschidea o sticlă de vin, semnul meu că trebuia să încerc să plec și semnul ei că se oferea să lucrez
„peste program”, punându-mi și mie un pahar. Îi explicasem în repetate rânduri că nu beau în timpul serviciului, moment în care m-a atacat, simțind o presiune cum nu mai experimentasem din liceu. „O, haide, nu mai face pe mironosița”, spusese ea. „Doar un pahar”. De câteva ori am cedat, sorbind câteva guri doar ca s-o fac să tacă, în vreme ce ea storsese restul sticlei, de cele mai multe ori plângându-se de soțul ei. Că nu era niciodată acasă, că nu o asculta, că se plângea din cauza cheltuielilor ei.
Acum apare și Nina Browning, literalmente, venind pentru ceea ce părea să fie o seară în oraș. Cum-o-cheamă nu era chiar gata, așa că i-a întins prietenei ei un pahar cu vin și i-a spus că se întoarce într-o clipă. A trecut pe puțin o jumătate de oră, timp în care eu mi-am continuat lucrul, iar Nina și-a butonat telefonul, în bucătăria de alături, dar prefăcându-ne că nu eram la doar câțiva metri depărtare. La un moment dat, a primit un telefon, și am avut senzația că era de la soțul ei sau de la cineva foarte apropiat. Și asta pentru că începuse să vorbească în șoaptă, plângându-se despre Cum-o-cheamă că întârzie mereu. După ce a închis, m-a prins uitându-mă la ea, a râs ușor, apoi a spus:
— N-ai auzit nimic.
Eu am zâmbit și i-am zis ceva în genul:
— O, ba da, am auzit.
— E o prietenă grozavă, dar nu e niciodată punctuală…
— Poate dacă ar vorbi mai puțin…
Atunci a râs de-adevăratelea, arătându-și dinții albi și drăgălășenia, poate mai demnă de remarcat, spre deosebire de prietena ei. Era mai adevărată și mai puțin nesigură. Mă trata ca pe egalul ei și nu ca pe tâmplarul căruia îi plătești ore suplimentare ca să bea cu tine.
Câteva minute mai târziu, Cum-o-cheamă s-a împleticit în bucătărie și a anunțat că puteam să-mi văd de lucru, avea „încredere să mă lase singur în casă”. Se voia a fi un compliment, dar firește că, în realitate, era o insultă –
lucru pe care Nina l-a surprins subtil, dându-și ochii peste cap. Apoi au plecat.
Cam asta fusese tot. Nu o întâlnire propriu-zisă. Dar era un punct de referință care mă făcea să cred că discuția pe care o avusesem astăzi la cafenea era mai sinceră decât o șaradă. Bine, ambele puteau fi șarade. Am stins lumina, mi-am încuiat atelierul și m-am dus la camionetă, spunându-mi VP - 103
că nimic din toate astea nu conta. Faptul că putea fi o persoană decentă în anumite circumstanțe era la fel de irelevant ca modul în care arată. Nu schimba cu nimic ceea ce făcuse fiul ei și nu avea să schimbe nici decizia mea. Și totuși, am condus spre casă cu gândul la ea – și cine era cu adevărat ca persoană. Din nu știu ce motiv inexplicabil, îmi doream – cumva, aveam nevoie – să aflu adevărul despre Nina Browning. Adevăratul motiv pentru care eram mai mult decât intrigat de emailul primit în acea seară de la ea –
și incapabil de a-i rezista schimbului de mesaje care i-a urmat.
Tom,
Îți mulțumesc foarte mult că ai fost de acord să te întâlnești astăzi cu mine. Știu că a fost greu, dar mă bucur că am avut ocazia să lămurim puțin lucrurile. Mă întrebam dacă ai mai vrea să ne vedem, poate data viitoare însoțiți de Finch și de Lyla? Firește, nu o să insist dacă nu te încântă ideea, dar mă gândeam că le-ar prinde bine amândurora. Aștept răspunsul tău.
Numai bine,
Nina
Mulțumesc pentru mesaj și pentru idee. O să vorbesc cu Lyla și te anunț
ce hotărăște ea. Cred că mi-am amintit unde te-am mai văzut. Ai cumva o prietenă care locuiește într-o casă din cărămidă pe strada Lynwood? Sunt destul de sigur că ne-am întâlnit acolo acum câțiva ani. T.
Doamne, da, îmi amintesc! Melanie Lawson! Știu sigur acum că am vorbit atunci cu tine! (Și asta demonstrează cât de prost stau la capitolul fețe, pentru că îmi amintesc, de altfel, tot ce am vorbit:) Nina
P.S. Ai făcut o treabă grozavă la ea. Te laudă și acum.
P.P.S. Și ea are un copil la Windsor. Știai?
Nu. Nu prea mă interesează cercul monden de la Windsor.
Te înțeleg. Ador școala aia, dar chiar e un adevărat cerc monden uneori.
L-am dus pe Finch acolo de la grădiniță, așa că sunt oarecum obișnuită…
Plus că, nu știu cât e de relevant, simt că ar trebui să-ți spun că acolo au fost copiii în noaptea aceea (acasă la Melanie). Fiul ei dădea o petrecere (fără
permisiunea ei). Ce mică e lumea. Nu-i așa?
O să rămân la „Nu-i așa?” Și, practic, nu e nicio întrebare, corect?
Corect. Două expresii nefericite, folosite în această circumstanță. Îmi pare rău. Și îmi pare încă o dată rău pentru ce a făcut Finch. Știu că sunt doar VP - 104
niște cuvinte, dar sunt din suflet. Chiar vreau să încerc să îndrept lucrurile.
Sper că mă crezi. Și sper că Finch va avea șansa să se întâlnească cu Lyla și să îi spună chiar el asta.
Mulțumesc. O să vorbesc cu Lyla și ne auzim curând.
VP - 105
Capitolul 12
Nina
