Am început din nou să plâng.
VP - 99
— Nu pot să mă duc la poliție, am zis eu printre suspine.
— De ce nu?
Pentru că aveam și eu partea mea de vină, i-am zis. Era și greșeala mea.
Mă făceam vinovată pentru că îl stârnisem. Era crucea pe care trebuia să o port.
I-am mai spus și că singura pedeapsă corectă era să-l pierd pe Teddy.
Aveam să mă despart de el de dimineață – sau după ce se întorcea de la cursuri și de la antrenament. Trebuia să mă despart de el. Ar fi fost un gest mai blând decât să îi fi zis ce se întâmplase.
— Dar așa o să-l pedepsești și pe el, a spus ea. Nu face asta, Nina. Trebuie să îi spui. Trebuie să vorbești cu el. Și el va fi de acord cu mine – de asta trebuie să te duci la poliție.
— Nu, nu-i pot face una ca asta, Julie. L-ar distruge. Partea cu băutul… cu sărutatul… tot. Merită pe cineva mai bun decât mine.
— Dar te iubește. Și te vrea pe tine.
— Nu și dacă ar afla despre asta.
— Dumnezeu ne învață să iertăm, a spus ea, recurgând la o nouă tactică, căci știa ce credea Teddy – și că și eu știam ce credea Teddy.
— Nu, am spus eu, plângând. Promite-mi, Julie. Promite-mi că nu o să-i spui nici lui, nici altcuiva. Niciodată.
Mi-a promis și și-a ținut promisiunea. În toți acești ani. Chiar și când eram doar noi două, rareori vorbeam fățiș despre asta, deși făcea unele aluzii voalate atunci când apărea vreun caz asemănător la știri. Odată, mi-a mărturisit chiar că ceea ce mi se întâmplase mie fusese unul dintre motivele pentru care devenise avocată pentru femei, clientela ei fiind aproape exclusiv feminină. Mi-a spus că și-ar fi dorit să fi făcut mai multe când fusese mai tânără.
Concluzia era, cred, că și eu mi-aș fi dorit să fi făcut mai multe. Pentru că
eram sigură că Zach Rutherford mă violase. Și deși speram din suflet ca Finch să nu-i fi făcut ceva atât de oribil Lylei, gestul lui rămânea la fel de îngrozitor. Întocmai ca Zach, fiul meu profitase de o fată inocentă, aflată într-o situație vulnerabilă. O exploatase. O folosise. O tratase ca pe un gunoi.
Din multe puncte de vedere, Finch era Zach, iar Lyla eram eu. Și nu voiam ca Finch să o bântuie așa cum Zach mă bântuise pe mine.
Așa că m-am ridicat, mi-am pus geanta plină de bani pe umăr și m-am dus înapoi la mașină, în soarele primăvăratic de la apus. Nu eram sigură ce voiam să fac. Dar știam că aveam să fac ceva, fără nici cea mai mică îndoială.
VP - 100
Capitolul 11
Tom
Dintotdeauna m-am considerat norocos că, în mare parte, îmi câștigam traiul făcând ceva ce-mi plăcea, însă nu luasem în calcul și refugiul pe care mi-l găseam lucrând în tâmplărie. Cum îi spune? Să fii în elementul tău sau în zona de confort? Oricum ar fi fost, în după-amiaza aceea am făcut tot efortul să-mi alung orice gând din minte și să mă cufund în lucru. În timp ce măsurăm, marcam și tăiam sertarele pentru o bibliotecă din molid, am simțit că încep să mă relaxez pentru prima oară în ultimele zile, mintea golindu-mi-se ca prin minune.
Din nefericire, rafturile erau prea simple – le-aș fi putut face și cu ochii închiși. Așa că nu a trecut mult și gândurile mi-au fugit înapoi la Nina Browning. Aproape că abia așteptasem să o urăsc la fel de mult pe cât îi uram soțul și fiul și să îi arunc grămada de bani drept în față. Și totuși, din nu știu ce motiv, nu reușeam să îi port nimic mai mult decât un ușor dispreț
teoretic, lucru care era atât frustrant, cât și dezorientant. Nu mă ajuta nici faptul că avem clar impresia că ne-am mai întâlnit. Spre deosebire de Nina, eu rețineam fețele oamenilor. Dar adevărul era că rețineam anumite fețe, așa cum puteam să-mi amintesc o piesă excepțională de mobilier. Nina avea înfățișarea aceea aparte și ușor de reținut. Foarte drăguță, dar câtuși de puțin comună.
*
Mi-am ridicat privirea la ceasul vechi de pe peretele din fața bancului de lucru și am văzut că era aproape șapte. Lyla plecase de la școală cu Grace, dar am încercat să fiu ferm, spunându-i să se întoarcă până la cină, chiar și atunci când am hotărât să mă duc la atelier și să înghesui și câteva curse târzii la Uber. I-am dat mesaj și am întrebat-o ce vrea să mănânce, știind că
avea să-mi răspundă că nu-i păsa. Îi era greu să ia decizii chiar și când nu era supărată pe mine. Un minut mai târziu, am primit răspunsul previzibil. Nu-mi pasă. Nu mi-e foame.
Strângând și punându-mi la loc uneltele, gândurile mi s-au reîntors la Nina. La fața ei. La picioarele ei, pe care le-am zărit când se ridicase să mă
salute. Era cu siguranță atrăgătoare, lucru care mă enerva la fel de mult ca faptul că nu o uram. Am suflat rumegușul de pe burghiu și mi-am zis în sinea mea că asta chiar nu conta. Tot afurisită era. Îi știam genul. Numai o afurisită
VP - 101
s-ar căsători cu un tip ca ăla și numai o afurisită ar crește un fiu care a făcut ce a făcut al ei, mai ales că avea tot ce-și putea dori. Era privilegiat, popular și intrase la Princeton. O spusese chiar ea – era maică-sa.
Femeile se pricep mai bine să se prefacă atunci când au nevoie și, evident, Nina Browning fie era o actriță bună, fie dobândise această pricepere. O
adevărată șarlatană. A știut să întrebe despre Lyla, simulând o oarecare compasiune maternă. Și vicleșugul aproape că îi reușise, până când și-a dus la extrem jocul. N-avea cum să-și dorească pe bune ca eu să depun plângere dinaintea Consiliului de Onoare împotriva fiului ei, care doar ce fusese admis la Princeton. Aș! De ce ar risca atâtea pentru o fată pe care nu a întâlnit-o niciodată? Nu asta își dorea, pur și simplu. Și când mă gândeam că
aproape îi crezusem tâmpenia cu psihologia inversă. O și vedeam acum, bându-și martini-ul cu prietenele ei și dându-se mare cum manipulase ea încă un tip cu replicile ei de rahat.
Și atunci mi-am dat seama. Unde o mai văzusem. Se întâmplase acum patru ani, poate mai mulți, de vreme ce aveam tendința să subapreciez trecerea timpului zilele astea. Venise acasă la o clientă care mă angajase să îi restaurez tâmplăria în încăperea pe care o numea „camera de păstrare”.
Femeia aceea, al cărei nume nu mi-l mai aminteam nici să mă pici cu ceară, era cam de aceeași vârstă și statut social ca Nina, adică locuia într-o casă din Belle Meade, deși nu la fel de mare ca a Ninei. Prima oară fusesem contactat de către contractorul ei, care îmi spusese că este imposibil de satisfăcut, nu fusese mulțumită cu lucrarea ultimului tâmplar și voia să înceapă totul de la zero. Nu îi plăcuse designul, deși aprobase schițele, și nici materialele folosite, deși fusese de acord cu folosirea lemnului de tec.
— Nu te-aș judeca dacă nu ai vrea să iei proiectul, îmi spusese tipul. E o adevărată pacoste.
Am ținut cont de avertisment, însă aveam nevoie de bani, ca de obicei, așa că am acceptat. Când m-am dus să o întâlnesc, chiar am încercat să o fac să
se răzgândească în privința restaurării, explicându-i că defectele pe care le vedea în lemnul de tec aveau să dispară cu un strat de vopsea, sau două-trei, dacă voia să fie sigură, altminteri, nu ar fi făcut altceva decât să-și risipească
